Banchiza Urbană: Pălării cum altele nu-s: „La meșterul Nicu”

Cum aţi ajuns să fiţi pălărier?

Am mers pe jos până la atelier și am învăţat meserie.

Pe jos am mers și eu de la Cișmigiu până în Pasajul englez să îl cunosc pe meșterul Nicu, probabil cel mai în vârstă pălărier din București. Nicolae Zdârcă are 88 de ani și a făcut toată viaţa pălării. Din pasiune și pentru că îi plac lucrurile cărora le dau viaţă propriile mâini.

Pasajul englez este unul dintre acele locuri miraculoase din București care, de cele mai multe ori, trec neobservate. Printre puţinele pasaje acoperite (celălalt, mult mai faimos, este Macca-Villacrosse), pasajul englez este o mică favelă, aflată în descompunere, cu rufe atârnând de la balcoane atent modelate în fier forjat și cu miasme pe măsură. Una dintre prăvăliile existente în pasaj este atelierul meșterului Nicu, un univers suprapopulat de pălării de toate formele și culorile, care sunt și cele mai vii personaje ale locului. Prima cameră este cea în care se întâmplă lucrurile serioase: mașina de cusut, foarfecele vintage, calapoadele și alte obiecte umplu spaţiul cu gesturi de-abia intuite de neștiutori. Nea Nicu își invită însă musafirii care vor să stea la povești în cealaltă cameră, un soi de salon de prezentare pentru pălării.

De la cine aţi învăţat meserie?
Eu sunt de la ţară, din Gorj și eram 11 copii la părinţi. Am venit la București la 14 ani, unde majoritatea oltenilor erau precupeţi și mergeau cu cobiliţa la piaţă. Mie nu mi-a plăcut să fac asta.

Între timp, în curtea unde locuiește în gazdă la un unchi, o doamnă îi propune să intre ucenic în prăvălia cumnatului pălărier. Așa ajunge tânărul Nicolae pe Calea Griviţei, în atelierul pălărierului Ion Popa, unde va învăţa meserie timp de patru ani.

Cum a fost la început?
Întâi m-a spovedit și pe urmă am intrat în prăvălie.

După ucenicie, rămâne în atelier. Pentru că era talentat și-și iubea meseria, încet-încet se duce vestea că Nicu este bun, așa că începe să fie curtat și „închiriat” lunar de către alţi pălărieri din urbe, iar buzunarele se umplu de bani.

Vă plăcea ce făceaţi?
Eu într-o oră făceam cât alţii într-o zi, atât de mult îmi plăcea să fac pălării.

În timpul războiului, nea Nicu face trei ani de militărie, după care se întoarce în prăvălia de pe Calea Griviţei unde, între timp, fostul meșter murise, iar istoria ţării se confrunta cu un nou fenomen: naţionalizarea. Multe dintre sculele meseriei de pălărier aveau să dispară atunci, însă nea Nicu a reușit să mai salveze câteva, rătăcite printr-un pod de soţia pălărierului.
Pe unele le mai are și acum.
Întâmplarea face ca un evreu bătrân, care avea prăvălie în zona Unirii să moară în acele vremuri, Nea Nicu primește spaţiul și ajunge astfel patron la 24-25 de ani.

Ce s-a întâmplat?
Am devenit cel mai tânăr responsabil de prăvălie.

De atunci s-a plimbat prin tot Bucureștiul, având vreo trei prăvălii. Una a fost pe strada Șepcari, de unde a trebui să plece deoarece spaţiul a fost revendicat de foștii proprietari ai imobilului. Iar în Pasajul englez este de vreo doi ani.

Mai vin oamenii să comande pălării?
Dacă sunt singurul cu așa ceva… Vin și tineri, oameni de la teatru, vin și mulţi maneliști.

Ucenici mai aveţi?
Cei tineri nu vor să vină, dar vin cei bătrâni. Am avut fete de la facultatea de vestimentaţie care au venit să le învăţ. Eu le-am spus că pentru o fată e grea meseria asta, te murdărești pe mâini, trebuie să ai forţă. Cele mai multe au plecat după două zile.

Sunt însă și fete care nu au renunţat. Totuși, nea Nicu rămâne convins că e mai degrabă o meserie de bărbat.

De unde comandaţi materialele?
Le luăm de la Timișoara, dar s-a închis fabrica care făcea materiale pentru toată Europa. Mai am o rezervă și mai aduc clienţii materiale din străinătate.

Dacă aţi fi putut alege altă meserie?
Tot asta aș face. Mie îmi place ce iese din mâna mea. Toate modelele pe care le fac trebuie să îmi placă mie în primul rând.

Interviu apărut în Banchiza Urbană 8 / toamnă 2017