Patricia Moroșan și fotografia ca arhivă a unei lumi interioare

Fotografiile Patriciei Moroșan mi-au amintit de cele ale fotografului ceh Miroslav Tichý (poate că puţin cunoscut la noi) – fotografii „greșite”, poetice, defocalizate, eliptice, stranii, misterioase, decupate ca din întâmplare. Ce anume totuși dezvăluie călătoriile fotografice ale Patriciei Moroșan în spaţiu, în timp sau în frânturi de chipuri umane?

Cum ai ajuns la fotografie?

În filmul Nihil de Uli M Schueppel, un bătrân stă în faţa unui șevalet în mijlocul unei mări îngheţate și pictează pe orizont creaturi de foc înspăimântătoare, care apoi prind viaţă și se năpustesc asupra lui. Am fost fascinată de această viziune a artistului. În 2014, mi-am cumpărat prima mea cameră analog și am început să fotografiez pe film. De aici a început magia. Imaginile descoperite pe filmele trase erau ca niște fragmente al lumii mele interioare transferate în exterior, pe o materie concretă. M-a (a)prins o senzaţie puternică de deschidere a unui canal de comunicare. Prima mea lucrare, Sun Stands Still, e o explorare a lumii mele interioare. Cred că orice mijloc de exprimare e un instrument pentru a ne explora pe noi înșine și prin intermediul acestuia comunicăm poziţia noastră în lume. Sun Stands Still este o imposibilitate, așa cum indică și titlul. Amintește de dorinţa pe care o avem de a depăși niște limite. Prin lucrarea asta cred că am căutat un loc – „între” – al materiei spirituale în care sunt arhivate amintirile și imaginile interioare.

Digital sau analog? De ce?

Am început să fotografiez analog de la început și, de atunci, nu am încercat cu adevărat fotografia digitală în contextul proiectelor personale. Texturile fotografiei pe peliculă sunt ca un organism viu, ceva ce respiră și în felul ăsta e în relaţie cu viaţa. Pentru mine, fotografia analog pare un mod de abordare a lumii. Nu este accesibil în sensul imediat. Fotografia de film este un proces și poartă în sine potenţialul unui secret! Îmi place că nu pot vedea ce am fotografiat instantaneu. Transferul se întâmplă fără a fi nevoie de confirmare constantă. Trebuie să crezi că se întâmplă, fără să-l vezi.

Ce și cine te inspiră?

Mă inspiră omul și artistul curios, care caută un limbaj nou, un fel propriu de a fi în relaţie cu lumea. Cred că curiozitatea este un declanșator creativ și generează o deschidere preţioasă și nevoia de a explora. Mă inspiră lucrurile misterioase și contradicţiile – îmi stârnesc și îmi accelerează imaginaţia. Există tot felul de surse de inspiraţie în jurul meu, însă, cum zicea Godard, nu e important de unde iei lucrurile, ci unde le duci.

Un gând despre ce înseamnă a fi fotograf într-o epocă a hiper-democratizării imaginii, a surplusului de imagine și a neatenţiei și larmei (digitale) generale?

Pentru mine, ce ai descris tu mai sus înseamnă că trebuie să rezist și să mă opun printr-un alt stil de a fotografia, care celebrează procesul creaţiei și al relaţiei cu lumea într-un ritm lent, atent și plin de semnificaţie. Ceea ce cred că și fac.

Cum e să trăiești și să fii artist (român/străin) la Berlin? Ce ai găsit aici?

Trăiesc în Berlin de 12 ani. Am găsit un refugiu în Berlin în a fi și a crea fără presiune, în propriul ritm interior. Acum când ritmul orașului și presiunea lui cresc, mă voi muta în Atena, care încă nu e atât de gentrificată.

Ce mai faci pe lângă fotografie – sau pornind de la fotografie? Ce proiecte ai în plan sau în lucru?

Împreună cu Stéphane Charpentier, curatoriez proiectul colectiv Temps Zero, pe care l-am expus anul acesta și la MNAC. Următoarea staţie a proiectului va fi în ianuarie în Olanda, la festivalul de fotografie Noorderlicht. Un alt proiect curatorial care sper că va avea loc în iunie 2020 la Berlin trasează patru poziţii de poetică feminină din România: Jasmina Al-Qaisi, Larisa Crunţeanu, Ioana Cîrlig și eu. Am un proiect de foto-carte împreună cu C. Kruse de la dienacht Publishing. Pe lângă asta lucrez la niște filmuleţe fotografice pe care le voi arăta în Lisabona, în februarie 2020. În rest, fotografiez pentru două proiecte work-în-progress și lucrez cu adolescenţi în ateliere creative săptămânale.

Interviu apărut în Banchiza Urbană 15 / iarnă 2019