Patrimoniul în derivă

Igloo s-a arătat constant preocupat de patrimoniul naţional, iniţiind chiar o rubrică specială în care au fost prezentate valori arhitecturale mai puţin popularizate. În numeroasele călătorii prin ţară am putut constata, cu dezamăgire, că starea lor de conservare lasă de multe ori de dorit.

Anchetă realizată pentru igloo de Viorica Buică şi Luiza Zamora
Foto: Şerban Bonciocat

Am considerat astfel necesară o discuţie despre starea actuală a patrimoniului românesc – sperăm să nu rămână o simplă teoretizare – la care am invitat mai multe persoane implicate şi preocupate de subiect. Din direcţii diferite, aceştia nu se opresc doar la a enumera factorii care au dus la situaţia prezentă, ci propun şi soluţii.

Tereza Sinigalia, director general al Institutului Naţional al Monumentelor Istorice

În iulie 2001 era publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 422 privind protejarea monumentelor istorice din România. Aşteptată de peste 10 ani, Legea venea să răspundă unor cerinţe stringente ale unui domeniu extrem de sensibil, cu implicaţii majore în planul protecţiei propriu-zise, dar şi în crearea organismelor şi a mecanismelor menite să o pună în practică. Plecând de la definirea obiectului – monumentul istoric, clasat ca atare prin proceduri specifice – şi trecând prin organismele instituţionale (Ministerul Culturii şi Cultelor, Institutul Naţional al Monumentelor Istorice, Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice) şi consultative (Comisia Naţională a Monumentelor Istorice) – legea se referă la drepturile şi obligaţiile proprietarilor, la obligaţiile organelor administraţiei locale şi aplică sancţiuni pentru încălcarea prevederilor sale.

În conformitate cu standardele internaţionale, protecţia este definită ca rezultatul unui complex de acţiuni: cercetare, inventariere (evidenţă), conservare, restaurare, punere în valoare a obiectivelor care în urma procedeului de clasare dobândesc calitatea de monument istoric.

Un pas important în protecţie este constituit de realizarea inventarului monumentelor istorice, acţiune complexă, practic permanentă, care are ca scop cunoaşterea exactă a ceea ce este clasat, deci implicit protejat.

Inventarul – sau, folosind un termen mai vechi, evidenţa – este la rândul său rezultatul unui proces. În România, anterior apariţiei Legii nr. 422, a fost publicată o Listă a monumentelor istorice, ca anexă a Hotărârii Consiliului de Miniştri al RPR nr. 661 din 1955. Această Listă cuprindea 4 345 de monumente arheologice, de arhitectură, de artă plastică şi memoriale de pe întreg teritoriul ţării. Tentative de a actualiza această Listă au existat în anii ’80 ai secolului XX, dar nu s-au soldat cu publicarea unui nou document oficial. În anii 1991–1992, Comisia Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, creată prin Decretul-lege nr. 90/5 februarie 1990, a dispus întocmirea unei Liste a Monumentelor Istorice, care a funcţionat ca act oficial, fără însă a fi publicată. De abia prin Legea nr. 422 publicarea Listei a devenit obligatorie. Actul s-a realizat prin apariţia ei, ca Anexă a Ordinului ministrului culturii şi cultelor nr. 2314/8.07.2004, în Monitorul Oficial, partea I, nr. 661 bis din 16 iulie 2004. Lista cuprinde peste 29 000 de poziţii, reprezentând monumente individuale, ansambluri şi situri istorice, recunoscute în baza unui cod care cuprinde: sigla judeţului, unul din cele 4 domenii de ordonare (arheologie, arhitectură, monumente de for public, monumente memoriale), clasarea în grupa valorică A sau B, numărul propriu de identificare, irepetabil în cadrul Listei.

Această Listă a fost elaborată de către Institutul Naţional al Monumentelor Istorice, pe baza evidenţelor transmise de Direcţiile judeţene de cultură, culte şi patrimoniu cultural naţional, care au fost prelucrate, unificate din punct de vedere al redactării şi introduse într-o bază de date, pentru care s-a creat un soft special.

Legea nr. 422/2001, Lista Monumentelor Istorice, Metodologia de elaborare a Fişei de evidenţă a monumentelor istorice şi cea a Obligaţiei de folosinţă constituie principalele instrumente legale prin care se realizează protecţia.

În anul 1993, au fost înscrise în Lista Patrimoniului Mondial nouă monumente istorice din România: bisericile cu picturi murale exterioare din Nordul Moldovei, Ansamblul mănăstirii Hurezi (jud. Vâlcea) şi Biserica Evanghelică fortificată din Biertan (jud. Sibiu). În 1999, ultima poziţie a fost extinsă, numărul bisericilor fortificate din sudul Transilvaniei crescând la 7, din România fiind înscrise şi 3 poziţii noi: Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, Centrul Istoric al Municipiului Sighişoara şi 7 biserici de lemn din Maramureş. Acest număr semnificativ de monumente şi ansambluri beneficiază de o protecţie specială, concretizată iniţial prin publicarea Ordonanţei guvernamentale nr. 47/2000 devenită Legea nr. 564 /2001. Aceste acte normative accentuează obligativitatea protecţiei la nivel central, dar şi la nivelul administraţiei judeţene, care trebuie să se implice prin elaborarea unor planuri anuale şi pe termen mediu de monitorizare şi gestiune a monumentelor de pe raza lor de jurisdicţie.

Capitole la fel de importante ale protecţiei monumentelor în genere sunt conservarea şi restaurarea. Fiecare implică măsuri concrete şi programe adecvate, care vizează gestionarea unor fonduri care au ca sursă veniturile proprii ale proprietarilor (întreţinere, conservare, anumite tipuri de restaurare) cât şi sprijinul venit din partea statului, prin Planul Naţional de Restaurare, a unor organizaţii neguvernamentale, Programe interne şi internaţionale, parteneriat public–privat.

Pentru anul 2005, în Programul Naţional de Restaurare au fost înscrise 210 obiective, valoarea totală alocată de Ministerul Culturii şi Cultelor prin Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice fiind de circa 160 miliarde lei.
Această sumă şi acest număr de obiective nu acoperă însă imensul număr de monumente care au nevoie de intervenţii, de la cele urgente de scoatere din pericol până la restaurarea exhaustivă menită să pună în valoare capodoperele trecutului.

Treptat, multe monumente îşi recapătă ţinuta demnă de mărturie inegalabilă a istoriei şi culturii celor care au trăit şi creat pe teritoriul de azi al României, de la daci, greci şi romani până la români şi reprezentanţi ai unor comunităţi etnice şi religioase medievali, moderni şi chiar aproape contemporani.

De la Cetăţile Dacice şi oraşul roman Ulpia Traiana Sarmizegetusa, la Histria grecească, romană şi bizantină la monumentele medievale de la Curtea de Argeş sau bisericile lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, de la Biserica din Deal din Sighişoara la castelul Banffy de la Bonţida, de la Biserica de rit vechi din Brăila, ansamblul armean al mănăstirii Zamca din Suceava la Sinagoga Mare din Iaşi, monumentele se află în faze mai apropiate sau mai depărtate de finalizarea lucrărilor de restaurare. Programe complexe de cercetare arheologică, finanţate de Ministerul Culturii şi Cultelor, programe de restaurare a celor mai importante picturi murale interioare şi exterioare, finanţate de acelaşi minister sau prin parteneriate public–privat, prin programe internaţionale (Mănăstirea Probota – Proiect UNESCO cu finanţare prin fundaţia Japan Trust for World Heritage, Biserica din Deal din Sighişoara – finanţată de Fundaţia Messerschmitt, biserica Bălineşti – finanţată de Fundaţia Shumimoto şi Universitatea Keio – Tokio în parteneriat cu Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor) au fost finalizate sau se află în derulare.

Câştigul ştiinţific – adăugat salvării şi recuperării unor monumente – este imens. O istorie a arhitecturii şi a artei, în special în domeniul picturilor murale, din România ar trebui astăzi rescrisă, informaţia rezultată din intensele operaţii desfăşurate pe monumente obligând la o nouă abordare şi analiză multidisciplinară.

Cu toate aceste câştiguri mai sunt multe de făcut. Multe monumente îşi aşteaptă arhitectul sau pictorul restaurator. Resursele nu ajung, proprietarii privaţi mai ales sunt lipsiţi de mijloace, iar parteneriatele public–privat sunt de abia la început.

Viitorul trecutului nostru materializat în monumente depinde de noi toţi, de o grijă comună pentru ele. Nu doar fondurile sunt o problemă – chiar dacă ea există –, ci şi interesul comun şi asumarea de către fiecare dintre cei implicaţi în protecţie a obligaţiilor ce le revin.

Şerban Sturdza, preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România

Frenezia a ceea ce înseamnă dezvoltare de tip imobiliar, ideea că trebuie să faci neapărat o afacere repede, indiferent de consecinţele ei ulterioare şi o altă chestiune care se petrece în paralel, aceea a uitării totale, aş spune, până la dispreţ, a mediului rural (care rămas aşa în urmă cum este are excepţionalele lui calităţi şi resurse intrinseci) pot explica în parte starea în care se găseşte azi patrimoniul românesc în ansamblul său. Se petrece un lucru straniu chiar cu populaţia din aceste locuri rurale, devenite un fel de zone „ale nu ştiu cui”, în care treci de nevoie, dar nu prea ai de gând să stai acolo, şi din care locuitorii au senzaţia acută că trebuie să plece. Este, cu siguranţă, o problemă relativ falsă, pentru că sunt încă multe lucruri valabile în zona rurală şi încă vor mai fi.

Ceea ce cred că s-a uitat – dacă e vorba să uiţi ceva esenţial – este că elementele de tip reper, care nu sunt numai biserici, ci şi conace sau case întărite, şi câteodată troiţe la intersecţia drumurilor sau fântâni etc., au toate o istorie logică care ţine de felul cum era pus spaţiul în stăpânire şi cum putea fi el administrat. Ele erau plasate după o reţea logică care şi-a pierdut coerenţa în timp, evident, cel mai adesea prin act politic dirijat. Această pierdere s-a petrecut, paradoxal, mai puternic acum, după 89, decât în timpul colectivizării. În ceea ce priveşte de exemplu conacele, care aveau câte o bisericuţă pe lângă ele cu care formau un nucleu, curtea era proprietatea unui om bogat, care avea o zonă de influenţă mare şi administra câteodată un teritoriu foarte întins. Conacele erau plasate strategic, pe drumurile importante, deseori pe înălţimi, în locuri cu vizibilitate, totdeauna alese cu discernământ şi ca urmare a unei experienţe îndelungate a teritoriului. Ca obiect de arhitectură se raportau la un teritoriu vast, din punct de vedere defensiv, administrativ sau economic. Vrând-nevrând erau în relaţie intimă cu ceea ce numim noi astăzi peisaj. Formula a fost preluată de puterea comunistă în ’45 când conacele au fost transformate în sedii reper de gospodărire colectivă sau de maşini şi tractoare (SMT-uri), spaţiile păstrându-se, dacă au avut şansa, în cu totul altă postură. Foarte multe dintre ele au dispărut, pentru că au fost vandalizate în perioada 1945–1950, parte s-au păstrat, dar complet desfigurate, ca puncte administrative. În momentul ’90, când structurile de gospodărire colectivă s-au desfiinţat, au fost din nou prădate (alte vremuri, alte tehnici) până să fie recuperate de foştii proprietari: aceştia fie nu mai existau, fie nu erau financiar destul de puternici ca să poată să le administreze imediat. În ambele situaţii a existat o lungă perioadă, care pe alocuri continuă şi azi, în care administraţia locală, cu destulă seninătate, punea frâne în procesul de recuperare. În perioada 1995–2005, după cum spuneam, au fost vandalizate a doua oară, folosite ca sursă de materiale de construcţie sau distruse pur şi simplu. Procesul are proporţii mult mai mari decât vrem noi să recunoaştem. Este o situaţie echivalentă cu anii ’45, dar care a fost făcută în vreme de pace, tacit, din dezinteres şi dispreţ. Este o chestiune generală, care se întâmplă aproape peste tot şi ar trebui privită ca atare. S-a prăbuşit o întreagă reţea de repere în peisajul rural. Interesant este să constaţi că, în timp ce se desfăşoară procesul de distrugere sub ochii noştri, Comunitatea Europeană încearcă să creeze o reţea echivalentă care să poată structura–gestiona mediul rural şi peisajul său. Din păcate, atât CE cât şi autorităţile locale uită faptul că vechea structură mai poate fi folosită, că ea poate continua schimbând anumiţi parametri. Există programe de economie rurală care ignoră aceste puncte-cheie şi în acelaşi timp există administraţii rurale care nu sesizează acest potenţial.

Proiectul pe care mi l-am propus la Călineşti, sat aflat între Botoşani şi Suceava, a fost să refac o reţea care deja există şi care ar trebui să fie injectată cu energie şi cu idei contemporane astfel încât toate cojile de expresie arhitecturală şi nu numai să poată continua să aibă viaţă semi-autonomă. Dacă această chestiune ar fi fost sesizată până acum, s-ar fi păstrat 50 % din ceea ce a dispărut deja. La această teorie a mea există un contraargument în momentul în care se discută cu persoane competente sau foarte competente, şi anume polarizarea în jurul oraşelor sau a unor centre rurale importante cu o semnificaţie deja clară (turistică, balneară sau de cult) şi care fac ca celelalte lucruri să nu fie luate în considerare, pentru că totul se concentrează în jurul punctelor deja aflate în viaţă şi care trebuie întărite. Alt contraargument este acela că toată Europa e plină de astfel de puncte-reper care dispar, ce contează că sunt şi aici, doar fac parte din masa de obiecte perisabile care e normal să dispară. Nu sunt de aceeaşi părere. Dacă lucrurile se analizează la nivelul unei localităţi obişnuite, care posedă un asemenea obiect, cum ar fi o fostă reşedinţă conac, chiar dacă ea acum are o altă funcţiune (preventoriu, sanatoriu, azil), dacă s-ar face o reorganizare în jurul acestora, alta ar fi soarta lor.

Acest experiment l-am făcut la conacul de la Călineşti, proprietate a familiei Radu şi Miona Miclescu. Acolo, povestea restaurării unui conac într-un sat nu era povestea restaurării pe care o face Ministerul Culturii sau instituţiile locale. Am pus problema restaurării invers: în loc de cum restaurezi, ca apoi să vezi cine, cum şi de ce administrează spaţiul, am început prin a administra o restaurare. Nu am lucrat cu persoane calificate sau cu profesionişti din afară care veneau, reparau şi plecau lăsând în urmă un obiect greu de administrat şi de întreţinut ulterior. Problema a fost una socială, de fapt, una care i-a implicat pe cei de acolo. Participând la restaurare, ei şi-au asumat-o şi astfel vor putea să întreţină obiectul, viaţa obiectului fiind astfel asigurată. Iar, pe lângă partea de restaurare, găsirea unei soluţii compensatorii în plan social, cum ar fi, în cazul de faţă, un atelier de tâmplărie în care lucrează oamenii din sat, care generează un tip de legături, care dacă sunt gestionate corect pot să recreeze, alături de alte intervenţii, un nod într-o reţea potenţială foarte valoroasă (care a existat şi care poate fi revigorată).

Atâta timp cât se găseşte logica prin care aceste obiecte de patrimoniu să trăiască este stupid să se spună că ele sunt sortite pieirii. Există pe de altă parte un nărav al administraţiei locale care ştie să dezvolte proiecte măreţe, dar care nu ştie să le gestioneze, abandonându-le. Sunt proiecte în care se porneşte o restaurare aplicată întregului monument şi care durează la nesfârşit, în loc de un proces care să crească treptat şi să fie gestionat corect, adică pe măsura puterilor reale ale administraţiei. Este ceea ce s-a întâmplat şi cu centrul istoric al Bucureştiului.

Dacă te plimbi pur şi simplu prin ţară descoperi case uluitor de frumoase cu o frecvenţă care desfide orice listă a monumentelor, fără să existe de fiecare dată o concordanţă între valorile reale ale mediului construit românesc şi valorile din listele monumentelor. Ele se suprapun parţial, dar există mult mai multe case şi peisaje a căror valoare colosală este ignorată. Aceste obiective trebuie legate şi de un proiect economic, proiectul de arhitectură singur nu are o relevanţă suficient de mare (în lipsa unui proiect economic apar discontinuităţi greu de controlat).

Reţeaua de care vorbeam ar putea să re-nască şi, dacă s-ar porni de la persoane deja implicate sau de la câteva cazuri de intervenţie reuşite, lucrurile nu ar mai părea imposibile. Am încercat să găsesc astfel de persoane interesate, proprietari care să încerce să cunoască situaţii care sunt

similare cu ale lor şi care să se organizeze ca grup de interese comune şi să intre în dialog cu programe europene şi cu administraţia. Este destul de greu, dar sunt sigur că este posibil. Ar trebui considerat fără ocolişuri că Ministerul Culturii este incapabil să administreze de unul singur toată această problemă a patrimoniului şi că societatea civilă ar trebui să facă singură acest lucru, aşa cum se întâmplă în unele ţări din Europa (Danemarca).

Metoda de salvare nu este cea punctuală, ea trebuie privită mai larg şi cu o reţea mentală care să se nască înainte de reţeaua fizică. Dacă există un grup de oameni, de profesii diferite, din instituţii diferite, cu vârste diferite, care să lucreze la un astfel de proiect, chiar în timpul liber, cu siguranţă se poate face mai mult decât până acum. Aceasta este propunerea mea, la asta lucrez şi nu sunt singur.

Monica Lotreanu, arhitect, istoric de artă

Organizaţiile, instituţiile de specialitate internaţionale apreciază patrimoniul cultural (în general, nu numai cel construit) ca pe un domeniu sensibil, vulnerabil, supus nenumăratelor riscuri.

Aş trece în revistă câteva astfel de riscuri potenţiale, măcar şi pentru faptul că timpul (în creştere) şi banii (în descreştere) – încetăţeniţii inamici ai patrimoniului construit – pot pune în umbră alte pericole reale ce ameninţă moştenirea şi depozitarul de memorie culturală ale societăţii.

– pierderea semnificaţiei – pentru proprietar/deţinător/comunitate. Ştim din toate lucrările de specialitate, că patrimoniul este purtător de poveste (naraţiune), memorie colectivă, semnificaţii civice, legitimitate, mituri fondatoare etc. etc. Transferul repetat de proprietate, revoluţiile, cataclismele ideologice, modele sau simpla cădere în banal pot aduce clădirile de patrimoniu în condiţia de cochilii care nu mai spun nimic nimănui, decât poate cu excepţia unei restrînse categorii de experţi. Resemantizarea, acolo unde este cazul, trebuie inclusă în acţiunea de valorificare a fondului construit.
– vechimea în sine e un risc, dar nu neapărat interpretat în sensul în care cu cât un monument e mai vechi, cu atât e mai perisabil. Dimpotrivă, aici funcţionează mai degrabă noţiunea de vârstă critică (fie-mi permisă comparaţia cu o femeie aflată la vârsta de mijloc, când nici nu-i atât de bătrână spre a fi venerată de toţi, dar nici atât de tânără pentru a fi intens curtată). Astfel, în România, nu-i un lucru neobişnuit ca fondul construit urban sau rural dintre 1850–1950, clasat sau nu, să fie lăsat în neglijenţă, neîntreţinut, privat de soluţii de integrare spaţială şi de valorificare corespunzătoare.
– dezastrele, calamităţile naturale. O categorie de evenimente ce au intrat cu bruscheţe în conştiinţa noastră în ultima vreme, cu efecte pernicioase asupra întregului spaţiu fizic, reprezintă un risc major şi pentru patrimoniul construit. UNESCO a lansat un program de management al riscurilor de dezastru privitor la patrimoniul construit şi mă aştept ca autorităţile române competente să identifice un cluster specific în ansamblu măsurilor de prevenire şi combatere a dezastrelor şi calamităţilor naturale.
– pierderea funcţiei sau, mai general spus, a rostului şi varianta soft a acestuia – inadecvarea funcţională – reprezintă un pericol ale cărui efecte le resimţim epidermic doar, din păcate, în centrele vechi ale oraşelor sau în ansamblurile vernaculare din oraşele mici şi sate. Consecinţele vizibile, nu încă masive, apar pe piaţa imobiliară, unde, terenul de sub clădirea de patrimoniu ajunge să valoreze mai mult decât construcţia pe care o poartă.
– lipsa unui necesar up-grading a acţiunilor de conservare-restaurare a patrimoniului construit (în subsidiar a formaţiei profesioniştilor) care nu mai pot pendula în clasicele limite ale binomului ştiinţă–artă. Trebuie asociate componente de marketing, afacere imobiliară, management, soluţii de finanţare pe termen mediu şi lung, iar noţiunea de recepţie finală trebuie serios revizuită.
– lipsa sau precaritatea politicilor şi strategiilor spaţiale şi/sau urbane integrate pentru patrimoniul construit este riscul pe care şi-l asumă deja de prea mult timp autorităţile publice centrale, regionale şi locale. Iar acolo unde acestea au constituit tema unor proiecte urbane sau de amenajare teritorială, lipsesc instrumentele de aplicare şi monitorizare.

Foarte greu îşi fac locul proiectele comunitare care presupun integrarea patrimoniului ca resursă pentru dezvoltarea socială şi economică a acestora.

Parafrazând titlul unei faimoase reuniuni organizate de Banca Mondială în 1999 la Florenţa, aş spune că „patrimoniul cultural contează” dar şi costă… şi nu numai bani, ci resursele noastre de înţelegere, creativitate colectivă, idei, ne costă chiar propria noastră schimbare şi atitudine faţă de ceva ce preţuim atât de mult.

Mariana Celac, arhitect

Nu cred de fel în stereotipul – suficient de răspândit – cum că patrimoniul ar fi o colecţie de obiecte închise într-un ţarc cu frontiere inexpugnabile, rezervaţie guvernată de reguli draconice. Şi nici că regulile sunt foarte bune, doar aplicarea lor este proastă, în cel mai bun caz – ineficace, în cel mai rău – măcinată de corupţie.

A plasa o frontieră fermă între patrimoniu şi non-patrimoniu îmi pare un gest nerealist şi, în ultimă analiză, periculos. Obiectele „patrimoniate” nu au început sub semnul protecţiei, ele au evoluat o dată cu viaţa din jurul lor, ele au ajuns la noi trecute prin selecţii succesive începute, mai ales când vorbim de „patrimoniul non-excepţional” ca produse ale culturii arhitecturale „banale”, au supravieţuit pentru că posedă calităţi „personale” – o croială sigură, un fior, o intuiţie corectă a locului, o înţelegere a materialelor, un meşteşug de bună calitate. Ceea ce a produs obiectele de patrimoniu pe care le protejăm astăzi este cultura arhitecturală care a făcut coerente selecţiile istorice.

Dacă extindem acest raţionament, se poate spune că „standardul” arhitecturii contemporane şi percepţia ei critică adjudecă prezervarea patrimoniului ca un obiect viu, expus unei deveniri inteligente. Un mediu arhitectural precar insensibil la context, bătut de vânturile unor împrumuturi neasimilate cum ar spune G. M. Cantacuzino se transmite imediat şi obiectelor trecute. Şi aş înclina să cred că ce s-a întâmplat, să zicem, cu parcelarea UCB de la Bordei (care a pierdut, dincolo de posibilitatea de recuperare, calităţile unui concept urbanistic valid esteticeşte, raţional şi coerent, aliat unei arhitecturi româneşti moderne), sau felul cum se prăbuşeşte – dacă nu s-a prăbuşit deja – Clubul Nautic din Herăstrău (perfect modern ca arhitectură şi program) sau ce se întâmplă cu arhitectură bună de anii 1970 „retapată” în stil comercialist nu vine din legi şi avizări insuficient de severe cât din sărăcia, inconsistenţa şi insensibilitatea producţiei de arhitectură „de masă”, „cotidiene” (de care nici comanditarii nici arhitecţii nu sunt străini). Ajutate de reglementări „de protecţie” care, până una-alta, au produs mai ales contra-exemple decât izbânzi pe frontul salvgardării. Mă gândesc la fetişul „liniei de cornişă” citită în epură ortogonală, la reprimarea ”regimului de înălţime” ceea ce a dus la o presiune exorbitantă asupra folosirii terenului (şi la tăierea arborilor din parcele) sau la conceptul de „mansardare” cu tot cortegiul de monstruleţi arhitecturali pe care i-a hrănit.

Ce e de făcut? Orice intervenţie contemporană e virtual patrimoniabilă, orice obiect de patrimoniu e expus unei noi lecturi, interpretări, transformări. Patrimoniul e o categorie în mişcare, nu poate fi îngheţat. Soluţiile constituirii lui (am sentimentul că aceasta e problema noastră) nu ar trebui căutate, în optica mea, în poliţienisme care să impună respectarea unor reguli din ce în ce mai stufoase de pe liste din ce în ce mai lungi şi imprecise. Ducând această logică la limită, aş îndrăzni să cred că, paradoxal, soarta patrimoniului e adjudecată, acum şi aici, de standardul cultural al arhitecturii „cotidiene”, „banale”, atât de des marcată de comercialism prost asimilat, de grosolănie şi insensibilitate.

Mioara Lujanschi, Fundaţia Pro Patrimonio

Ancheta intitulată „Starea actuală a patrimoniului”, iniţiată de revista igloo, ar putea fi privită prin prisma theoriei greceşti. Să ne amintim că grecii îşi desemnau un grup (theoria) de indivizi, aleşi să fie trimişi ai cetăţii în alte poleis pentru a fi martori la ocazii sau evenimente de importanţă deosebită. Aceştia călătoreau, erau martori la evenimente, se întorceau şi certificau existenţa sau inexistenţa acelui eveniment. Alţi indivizi puteau, de asemenea, să se întoarcă în cetate şi să mărturisească despre acel fenomen, dar atâta timp cât ei nu fuseseră desemnaţi ca membri ai theoriei, mărturiile lor erau luate ca simple percepţii – aisthesis.

Theoria aducea cu sine o soliditate a certitudinii pe care, în principiu, nimic n-o mai putea contrazice. Numai ceea ce era atestat theoretic putea fi tratat ca fapt în sine. Faptul este punctul către care converg firele acestei acţiuni. Este punctul de plecare al unui proces de socializare al cărui obiectiv este faptul. Acest proces nu este nici format, nici stingherit de opinia personală. Opinia corespunde percepţiei, aisthesis, iar aceasta are un rol secundar în actul cunoaşterii.
Acest preambul etimologic vrea să lămurească ceea ce urmează să afirm: avem nevoie de o taxonomie a punctelor de vedere în patrimoniu. Atâta vreme cât numai evenimentele relatate de theoria, adică de cei desemnaţi ca legaţi ai cetăţii, puteau deveni obiect al discursului politic şi al acţiunilor politice, restul este doar percepţie senzorial estetică. Starea patrimoniului ţine de o viziune pe termen lung susţinută prin politici coerente. România are nevoie de astfel de politici şi strategii privind conservarea, administrarea şi punerea sa în valoare.

Patrimoniul cultural este parte a patrimoniului, domeniu în care patrimoniul cultural se completează armonios cu patrimoniul natural. Unitatea acestui domeniu nu a fost întotdeauna evidentă. Ea a devenit perceptibilă, pe plan mondial, abia în ultimele patru decenii, constatându-se statistic faptul că măsurile luate trebuie să interacţioneze. Este nevoie de o viziune integratoare asupra unei resurse care, deşi este limitată din punct de vedere fizic (prin unicitatea bunurilor care o alcătuiesc), are darul de a se dezvolta (prin adăugarea unor alte bunuri, de asemenea, unice) şi de a contribui, totodată, la dezvoltarea unor sectoare economice tangente, legate de educaţie, infrastructură, turism, servicii etc. Este nevoie de t.h.e.o.r.i.a.