Pe aici nu se trece
Odată cu apariţia traficului, au apărut şi metodele de restricţionare a acestuia. Borduri, garduri sau stâlpi, toate sunt limite între „a trece” şi „a nu trece”. Fenomenul ce pare să ia o din ce în ce mai mare amploare în oraşul de azi este „stâlpul de restricţionare”.
Devenit un soi de obsesie naţională, sâlpişorul de restricţionare, acest parazit urban, îşi face loc prin toate cotloanele oraşului. Îl găseşti la limita dintre trotuar şi stradă, pe mijlocul trotuarului… şi al străzii, la intrarea în gang sau pasaj, la intrarea în piaţă şi la ieşirea din ea, dosit lângă un perete uitat de vreme, prin muzee sau parcuri… invadează spaţiul public cu neruşinare, de ajungi să te gândeşti, într-un moment de sclipire, cum ar fi de n-ar mai fi… ar mai fi? Şi până la urmă, ce este un stâlp de restricţionare: e o vietate, e o boală, e un trend, e de bine, e de rău?
Mai întâi de toate, subiectul în cauză este un semn urban din categoria STOP!… uneori pentru maşini, alteori pentru pietoni, depinde din ce unghi îl priveşti. Este un obiect de talie medie, dar pot fi întâlnite şi exemplare mai mari, ce ajung la spectaculoasa înălţime de 1m, precum şi cazuri atipice, ce nu depăşesc 30 de cm. Nu este solitar, aşa că, cel mai probabil, dacă apare unul, undeva, în imprejurimi, se află şi restul coloniei. În principiu, e simpatic, mai ales când opreşte circulaţia maşinilor, pentru a te lăsa, pe tine, pieton stresat, să circuli în voie, însă, ca tot ce este prea mult, devine enervant de la un moment dat. În ziua de azi, nu poţi parcurge suta de metri fără să te împiedici de el.
Problema nu stă neapărat în prezenţa lui, ci mai mult în modul în care se prezintă: strâmb, fie de la plantare, fie din cauza unor factori externi apăruţi ulterior, scorojit de vopsea, cu rugina la vedere, fără capac sau cu el spart, plin de ambalaje, cu talpa de beton la vedere. Este inestetic şi… este mult.
Pentru a nu cădea în patetic, trebuie spus că există şi exemplare frumoase, rare, dar există. Ele pot fi găsite mai ales în vecinătatea clădirilor mari, hoteluri sau imobile de birouri. De asemenea, centrele istorice, renovate de curând, mai prezintă unele modele interesante. Nu este cazul Bucureştiului. În alte ţări, cu iz occidental, stâlpii de restricţionare apar la periferia pieţelor şi au mai mult un rol de delimitare decât de restricţionare.
Precum odinioară, modelele retro sunt realizate din fontă şi au un aer eclectic, sărbătoresc. Piatra este un material folosit atât în prezent, cât şi în trecut, este mai prietenoasă ca textură şi poate lua forme simpatice precum sfere sau cuburi, uneori iau şi formă de baluştri, dar mai rar. Materialul la modă este inoxul, întotdeauna simplu şi elegant.
Exemplarul comun al anilor ’80-’90 este ţeava de fier, vopsită în mai multe culori, fie negru simplu, fie cu tricolorul în cap, încă prea multe pentru oraşul actual. Secolul XXI aduce un nou curent, cu miros de PVC, ieftin, practic şi prost… şi mult. Structură de fier, haină de plastic negru sau verde, în zilele bune, cu sau fără material reflectorizant la pălărie, neapărat cu papuci de beton.
Odinioară, limitele, ca de altfel orice, erau mai subtile. Ori omul era mai inteligent, ori conta mai mult calitatea în defavoarea cantităţii, sau poate că existau nişte limite ale bunului simţ, cert este că exista armonie şi nu era nevoie de stopuri la orice pas.
O dovadă a faptului că detaliul contează este tocmai acest stâlp, aparent nesemnificativ, însă care poate schimba radical imaginea spaţiului public. El îţi poate îmbunătăţi ziua (cum ar fi dacă în loc de ţevi drepte şi rigide, ar fi nişte figurine simpatice?) sau ţi-o poate strica (îţi aminteşti ultimul stâlp în care ai intrat?). Până la noi reglementări, aveţi grijă pe unde mergeţi, căci precipitaţiile sub formă de stâlpi din PVC vor mai continua şi zilele viitoare.