Pe cât de fragil, pe atât de frumos: vizită la atelierul de sticlărie al lui Lucian Butucariu

Pe o stradă bucureșteană dragă Banchizei Urbane (Lipscani, aproape de intersecţia cu Brezoianu), unde toamna își face repede și frumos simţită prezenţa graţie castanelor și frunzelor căzute pe asfalt și la doi pași mai încolo de cafeneaua Origo, există o ușă pe care, dacă o găsiţi întredeschisă, îndrăzniţi să intraţi. Veţi descoperi dincolo de ea atelierul de sticlărie al prof. univ. dr. Lucian Butucariu – o lume care respiră la intersecţia meșteșugului și a actului artistic.

Creatorii de frumos sunt fiinţe care emană o lumină specială și, intrând în atelier pentru a afla povestea, am remarcat-o. Mai ales că exact atunci, împreună cu Ștefan, fost student și colaborator de nădejde, domnul Butucaru tocmai terminase un vitraliu care va ajunge la mănăstirea Pasărea.

Pe Lucian Butucariu sticla l-a ales într-un fel cu totul special, pentru că, după studii de specialitate, începuturile lucrului în industrie înainte de ’89 și primele experimente artistice personale, a ajuns inclusiv să iniţieze în tainele meșteșugului studenţii de la Universitatea de Artă din București.

„Am terminat facultatea în 1982, iar alegerea secţiei și a specializării s-a făcut fără să știu prea multe despre sticlă. Ușor, ușor am început să o cunosc să o descopăr și să o îndrăgesc. După terminarea studiilor, am fost repartizat în industrie, la o fabrică de sticlărie din Avrig, o fabrică încă activă, unde se lucra sticlărie de menaj – design de produs, design utilitar, comenzi pentru export. Mulţi dintre meseriași erau sași, foarte buni meșteșugari și serioși. Apoi, drumurile m-au dus către București, unde am lucrat în domeniu până în 1990, când am fost chemat la Universitatea de Artă. Nu mi-aș fi imaginat că voi fi și profesor, dar am îndrăgit și această activitate.”

Întrucât chiar școala l-a format în ideea multidisciplinarităţii, în atelierul artistului se pot descoperi exemple ale tuturor preocupărilor și realizărilor sale din domeniul sticlei, de la vitralii până la obiecte decorative și funcţionale. Îmi atrag atenţia siluete figurative din regnul antropomorf și zoomorf, adevărate sculpturi în sticlă. În atelier sunt multe lucrări la care ţine și de care se desparte cu greu, chiar dacă stau puţin prăfuite pe rafturi. Oricum, există mereu posibilitatea și surpriza ca cineva să apară și să aleagă un obiect care pare „adormit” prin vreun colţ, în compania devălmășiei artistice, a instrumentelor, schiţelor, albumelor cu lucrări proprii sau a bucăţilor de sticlă.

Vitraliu realizează de foartă multă vreme. A lucrat pentru biserici, instituţii publice, locuinţe private. Vitraliile, atât de vii și veșnic însufleţite de lumină, au canoanele lor, iar domnul Butucariu folosește drept carte de căpătâi Erminia picturii bizantine, Dionisie din Furna. Obiectele decorative și-au găsit la rândul lor publicul (designeri, artiști etc.), multe dintre ele fiind prezente și prin galerii, expoziţii, muzee (Turcia, Japonia, Germaia, Franţa, Italia etc.). Unele dintre făpturile din sticlă călătoresc, altele staţionează în așteptarea locului potrivit. Printre cele mai recente sunt siluetele extrem de expresive, cu guri deschise către lume, „pietre vorbitoare”, așa cum le-a denumit artistul. Modelate în sticlă, acestea se combină cu puţin metal la partea de îmbinare. În atelier există câteva cuptoare de ars decor, de fuziune, iar producţia se realizează și la Facultatea de Arte. Cât despre inspiraţie, ea vine de pretutindeni.

Inspiraţia se întâlnește în întâmplările vieţii de zi cu zi, totul se întrepătrunde. În domeniul sticlăriei sunt multe genuri de abordare și e o zonă destul de pretenţioasă, deoarece până la a fi artist trebuie să stăpânești foarte bine materialul tehnologic, trebuie să fii și puţin inginer, și puţin chimist. Nu e chiar atât de simplu și necesită și o bază materială solidă. După ce aflu că un cuptor de ars consumă cel puţin 100 de metri cubi de gaz pe zi, realizez de ce domnul Lucian îmi spune că nu e simplu să te „înhami” la sticlărie, o meserie în care, pe lângă pasiune și meșteșug, „trebuie să ţii la tăvăleală”. E un meșteșug al mâinilor muncite și, în timp ce se așază la masa de lucru pentru a „mângâia” cu pensula câteva chipuri de sfinţi, revăd acea lumină pe care am intuit-o de când am intrat.

Nu sunt mulţi artiști sticlari în România. Îi putem întâlni anual, spre exemplu, la Salonul Sticlei, un eveniment de care Lucian Butucariu s-a ocupat vreme de vreo 30 de ani împreună cu alţi colegi de breaslă și care are loc în special la Galeriile Orizont.

Am lăsat pentru final povestea spaţiului atelierului de sticlărie, un loc probabil dintotdeauna artistic în care lucrează de 15-20 de ani. Înainte să ajungă aici avea un atelier pe strada Suvenir (frumoasă coincidenţă), apoi a ajuns pe Lipscani, unde, înainte de revoluţie, strada era păzită de soldaţi care își găsiseră loc de popotă în actuala Energiea, iar intrarea în atelier era zidită, accesul făcându-se prin spate.

Îmi iau rămas-bun de la lumea fragilă și deopotrivă puternic de sugestivă a atelierului de sticlărie privindu-l pe domnul Lucian, care a ieșit în pragul ușii. Mă bucur că, în obișnuitul nostru drum către birou, se mai pot descoperi, în spatele unei uși ce poartă urmele unui graffiti din seria vandalizărilor de secol 21, asemenea comori.

Material apărut în Banchiza Urbană 14 / toamnă 2019