fbpx

Pe valea Doftanei

Revin, după o inevitabilă pauză, cu rubrica de recomandări vilegiaturiste autohtone. Inevitabilă zic, că la o adică, după atâtea vacanţe, poate că nu-i rău să mai stea omul şi pe-acasă, să se mai în­­gri­­jească şi de cele ale propriei gospodării, înainte de a (re)­por­ni şi bate drumurile pentru a afla geniile locurilor streine.

Text: Bruno Adreşoiu
Foto: Bruno Andreşoiu, Cosmin Dragomir

Pe valea Doftanei

Ca să o luăm uşurel, până ne reglăm digestia şi dispoziţia migratoare, m-am gândit să nu vă car prea departe de staţia orbitală (a mea cel puţin), recte Bucureşti. Trăgând astfel pe hartă un cerc cu rază de cam 100 de km, n-am găsit în interiorul lui altceva mai bun de atacat decât nu mult cunoscuta vale a Doftanei. Doftana fiind în acest caz râul şi nu puşcăria atât de cântată în lirica vechiului regim. Şi dacă zici Doftana şi cauţi un loc de cazare la standardele pe care ni le-am propus încă de la începutul rubricii noastre, nu ai cum să eviţi Atra Doftana, pensiunea mult premiată amplasată chiar pe malul lacului (de acumulare) Paltinu.

Pe valea Doftanei

Despre pensiunea Atra s-a scris atât de mult, încât mi-e cumva peste mână să mă mai bag şi eu, deşi uzanţa articolelor mi-o cere. Aşa că voi spune numai că e singura clădire recentă decentă (ea fiind mult mai mult decât atât, dar nivelul comparaţiei îmi cere termenul ăsta) pe care am întâlnit-o în toată excursia. Înfiptă în malul lacului Paltinu, construită pe două nivele mai degrabă unul sub altul decât unul peste altul, clădirea se ascunde în panta dealului pentru a-şi deschide toate ferestrele către întinderea de apă. Fiind pe jumătate sau mai mult îngropată, pensiunea nu are practic decât o faţadă, terminată cu un colţ negru şi agresiv înfipt în pământ pe două picioare metalice roşii. Imaginea dinspre colţul ăsta e celebră, ea devenind – transpusă în schiţă de mână – şi sigla întregii operaţiuni turistice. Toată arhitectura este extrem de mo­dernă, cu rapeluri strict conceptuale la oarece tradiţii locale (negrul, albul şi roşul din portul popular, lemnul ca material predilect etc.).

Pe valea Doftanei

Formele sunt explicit şi aproape manifest contemporane, orice raportare formală la tradiţie fiind evitată cu clară hotărâ­re. Nici măcar prezenţa masivă a lemnului, atât în lambrisarea interioară a pereţilor şi tavanelor, cât şi în exteriorul îmbrăcat majoritar, nu respiră nimic tradiţional. După mine, pariul cu arhitectura contemporană este aici unul câştigat definitiv şi nu o spun doar ca arhitect, ci mai ales în urma constatării că pensiunea are mare succes la public, o dovadă fiind dificultatea de a mai rezerva ceva în weekenduri fără programări mult anterioare. Restaurantul (care se vrea gourmet) contribuie şi el la faima pensiunii, fiind singurul loc în care poţi mânca şi altceva (în afara ciorbelor tradiţionale, a cefei cu cartofi şi alte grosimi aşa-zis tradiţionale), civilizat, pe o rază importantă. De altfel, capacitatea mai mare decât numărul locata­rilor posibili confirmă o adresabilitate mai generoasă. Minusurile obiectivului ar consta în semnalizarea precară, drumul de acces pe ultimul kilometru din categoria off road şi vecinătăţi uşor nefericite, cu câteva construcţii noi, şi deci nasoale, amplasate pe malul opus al lacului, exact în faţa came­re­lor. De aceea, sloganul de pe site-ul pen­siunii – Descoperă Atra într-o locaţie exclusivistă (…) – trebuie luat cu oarecare circumspecţie. Dacă pensiunea poate fi considerată exclusivistă – şi poate, fără niciun dubiu –, locaţia (în sens probabil de loc şi nu de chirie) în niciun caz.

Pe valea Doftanei

Şi dacă am ajuns la loc, ar trebui să trec la a doua parte a articolului meu, recte la locu­rile care înconjoară punctul nostru de cazare, localizat aşa cum v-am spus într-o localitate de pe Valea Doftanei. Primul lucru pe care l-am căutat în preajmă, îndrumat întrucâtva de alt text de prezentare de pe site, au fost casele tradiţionale de secol XIX. Fie n-am ştiut eu unde să mă uit (e foarte adevărat că n-am avut vreme să bat uliţele lăturalnice şi m-am şi temut, având în vedere starea drumului principal), fie lucrurile s-au schimbat în ultima vreme, cert este că n-am găsit mai nimic de soiul asta. Dimpotrivă, aş zice chiar. Zona fiind relativ turistică şi, ca atare, economic vorbind, ceva mai dinamică decât altele, construcţiile nu au bătut pasul pe loc. Satele s-au umplut de case / viluţe / pensiuni noi, una mai urâtă decât alta, transformând localităţile cândva (probabil) pitoreşti în nişte aglomerări periurbane nasoale, străbă­tute de drumuri proaste. Aşadar, cine caută repere tradiţionale să nu se ambaleze prea tare. Împrejurimile sunt mai potrivite pentru împrietenirea cu natura decât cu cultura, căci pădurile ce învăluie valea merită cu prisosinţă răgazul şi răbdarea unor lungi preumblări silvestre. De avut totuşi în vedere că weekendurile sunt capturate de hoardele dezlănţuite de micangii şi grătarişti, cu maşini trase pe malul apei, scaune de plastic, jocuri zgomotoase şi muzici fine.

Pe valea Doftanei

Pe valea Doftanei

Celor care caută şi altceva decât copaci şi aer curat, trebuie să le mărturisesc că, după mulţi kilometri cu ochii inutil căscaţi după case tradiţionale sau alte asemenea vestigii, panica lipsei de subiecte începuse să mă cuprindă. Simţindu-mă ca într-o puşcărie culturală, asocierea s-a produs brusc şi m-am îndreptat către Doftana, închisoarea despre care ştiam numai că a găzduit tot felul de ilegalişti şi că din muzeu a devenit ruină, abandonată fiind după 1990. Şi mai ştiam că din ea se vedea un petec de cer, acelaşi pe care îl vedea şi tovarăşa tovarăşu­lui închis, puşcăriaşă şi ea, cine ştie pe unde. Ajuns acolo, adică pe dreapta, imediat ce intri în satul Telega, m-am lovit de o poartă închisă şi un panou cu accesul interzis. Ca om cu respectul legii în sânge, m-am conformat indicaţiei panoului, dar am întâlnit, în chip miraculos fără îndoială, un cetăţean care tocmai fusese înăuntru (trecând printr-o gaură a gardului) şi care mi-a oferit un set de poze şi de poveşti despre starea actuală a monumentului. Că, by the way, pârnaia cu pricina e Monument Istoric Clasa A. Ce am văzut în poze mă face să spun că locul merită cu prisosinţă un ocol, dar pe riscul fiecăruia, căci interiorul ruinat nu este numai extraordinar de spectaculos şi interzis, ci şi periculos. Ca atare, iubitorii netemători de ruine ar obţine mici orgasme culturale. Imaginaţi-vă un vast ansamblu de clădiri din piatră, construite la sf. sec XIX, despărţite de curţi interioare acum romantic năpădite de tufe şi copaci în floare, legate de lungi portice arcate şi în­conjurate de ziduri din aceeaşi piatră. Inte­riorul e şi el pe măsura aşteptărilor. Totul este distrus, ruinat, ruginit sau lipsă.

Pe valea Doftanei

În sensul că ce n-a distrus stihia a ciordit omul: toate scările ce urcau în turnurile de pază de pe contur, fiind din lemn, sunt, fără excepţie, lipsă, la fel şi podinele cursivelor ce deserveau celulele de la etaj, mare parte din uşile masive şi ce a mai căzut din şar­pantă. Fierul a fost deocamdată lăsat să ru­gi­nească in situ, lipsind numai o mică parte din elementele metalice ale ansamblului. Stihiile au contribuit masiv cu prăbuşirea acoperişului, ceea ce face ca mare parte a pardoselii curăţate de finisajele istorice (o fi fost tot lemn?) să fie tapetată cu cioburi de olane şi bucăţi de astereală putrezită. Pe scurt, locul e minunat şi ca obiect, dar şi ca suport de meditaţie oricât de profundă sau superficială despre devenirea lucrurilor în lumea asta căzută. Cu, desigur, subtile de­vieri către nesimţirea şi îngălarea locală care permite asemenea grozăvii.

Pe valea Doftanei

În cu totul altă cheie de lectură, probabil chiar opusă, s-ar găsi cealaltă destinaţie pe care vi-o propun, anume parohia Sf. Nicolae din Câmpina. Chiar din oraş. Aici e vorba tot de un ansamblu, dar în cu totul altă stare, proiectat (restaurat, îngrijit etc.) de arhitecta Livia Câlţia, care a şi primit din această cau­ză Premiul Naţional pentru Arte, secţiunea Arhitectură în 2008. Nu aş vrea să fac însă o descriere din aceea seacă, cu ce se găseşte pe-acolo, cum arată lucrurile ş.a.m.d., că aş ra­ta astfel de fapt adevărata valoare a locului.

Pe valea Doftanei

Pe valea Doftanei

Da, este o biserică nouă, una dintre rari­si­me­­le biserici noi din ţara noastră construite cum se cuvine, lângă ea o bisericuţă veche şi o casă parohială de secol XIX (poate chiar ceva mai veche), ambele bine restaurate şi alte atenanse plăcut (re)făcute. Nu doar în acestea stă însă chestiunea ce trebuie remarcată, ci în spiritul care a făcut toate aceste lucruri posibile şi care guvernează şi însufle­ţeş­te parohia prin intermediul mundan al pă­rintelui paroh (unde poate că venind şi du­pă episodul romantic dezolant al ruinelor Dof­tanei, surpriza acestei desco­periri a îmbrăcat rapid haina miracolului). Care părinte paroh, de o energie şi bună dispo­ziţie molipsitoare, mi-a făcut cinstea să mă iniţieze în variile tai­niţe ale parohiei, de la părţile ascunse şi poveştile de şantier ale construcţiilor la vestigiile neolitice găsite cu ocazia unor banale lucrări de drenare. Căci, oricât ar părea de ne­verosimil, incinta actua­lei parohii se gă­seş­te pe o veche necropolă ce pare să aco­pe­re mai bine de 500 de ani, între sec XV şi X înainte de Christos. Deşi realizez că am fost un privilegiat al sorţii, beneficiind de ghidajul competent şi plin de har al părinte­lui Petru Moga (ceea ce nu poate fi valabil pentru oricine, oricând, căci nu intră în job description), nu pot să nu vă recomand să vă abateţi pe la Parohia Sf Nicolae când treceţi prin Câmpina, mai degrabă decât pe la mult mai mediatizatele case memoriale Iulia Hasdeu şi Nicolae Grigorescu. V-aş mai fi povestit şi de Curtea Domnească din Brebu, dar  mă voi limita la a va servi cateva poze şi la a vă reco­­man­­­da să nu o rataţi dacă aveţi vreme şi chef, că merită. Restul e natură, nu oameni.

Pe valea Doftanei

Pe valea Doftanei

Pe valea Doftanei

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0