fbpx

Perot museum

Situat în orașul Dallas (Texas – USA), în apropiere de „Victory Park”, muzeul dedicat ştiinţelor naturii şi proiectat de firma Morphosis (condusă de arhitectul Thom Mayne) este construit pe un sit aflat la confluenţa unor mari artere de circulaţie şi face pandant de la distanţă unei zone de clădiri înalte de birouri. Proiectul a fost finanţat majoritar de familia Ross-Perol, lucrările fiind definitivate în anul 2012. Clădirea a devenit repede un reper pe harta Dallasului atât pentru volumetria îndrăzneaţă (un cub cu patru nivele ce „pluteşte” pe o platformă joasă), cât şi pentru jocul senzorial ce guvernează relaţia dintre lumină şi umbră (înveliş opac versus „tăieturi” clare de lumină).

Text: Cătălina Cosmescu
Foto: Roland Halbe

Arhitectul Thom Mayne a avut de înfruntat încă de la început o provocare, aceea de a integra o clădire cu o funcţiune fundamental culturală într-un ţesut urban eclectic, dinami­zat. Soluţia a constat în preluarea unui element din peisajul natural caracteristic locului, (rocile specifice reliefului din Texas) şi trans­punerea lui în arhitectură (anvelopanta clă­dirii), scurtcircuitând astfel tabloul urbanizat şi „repoziţionând” obiectul de arhitectură faţă de el însuşi şi faţă de context. Cupluri de opo­ziţii s-au născut astfel: natural versus antro­pic, „înăuntru” versus „afară”, „opac” versus „vi­trat”. Luate însă per ansamblu, acestea coexis­tă într-un echilibru abil controlat. Mu­zeul este conceput ca un mare „open spa­ce”, cu un nod principal de circulaţie verticală şi săli de expoziţie ce radiază dintr-un atrium vizibil pe una dintre faţade. Acesta este evidenţiat în volum printr-un decupaj vitrat pe partea de sud-est a clădirii. Liniile de demarcaţie între opac şi transparent sunt precise, curate, şi totuşi subtile, de o fineţe reţinută. Lumina naturală pătrunde astfel într-un înve­liş introvertit, dinamitându-l. Accesul la etajele superioare se face prin scări rulante şi lifturi panoramice. Scara rulantă principală, corespunzătoare atriumului, este evidenţiată pe faţadă printr-un paralelipiped de sticlă ce o „închide”, dar o lasă în acelaşi timp „la vedere”. În acest fel trecătorul poate observa din exterior ce se întâmplă în interiorul clădirii. Ideea de a da transparenţă învelişului scării rulante şi de a o aduce pe una dintre faţade pune în valoare o zonă a clădirii intens şi perpetuu circulată. Lumina naturală inundă atriumul, iar curiozitatea trecătorului este stimulată prin dezvăluirea unei mici „părţi” din lumea interioară; exhibarea ei este făcută doar cât să atragă atenţia. Pe timp de noapte, această fâşie luminată artificial vine în contrast cu învelişul opac, căpătând rol de „semnalizator”. Două sunt metodele prin care arhitectul su­gerează relaţia fragilă dintre antropic şi natural: jocul de lumini şi umbre de pe faţade şi corespondentul acestuia în interior (fâşii de lumină artificială care „îmbracă” în efecte irizate holul corespunzător accesului principal). Opacitatea anvelopantei „cubului” a fost obţinută cu ajutorul panourilor prefabricate din beton, care imită rocile şistoase din Texas. Pentru ca jocul să fie cât mai expresiv, relieful acestora scade în profunzime pe parcurs ce clădirea creşte în înălţime, masa dematerializându-se treptat ca rezultat al unui clar-obscur dramatizat. Benzile înguste de lumină de pe faţadă sunt „reproduse” în interior prin intermediul unor tije cu LED-uri şi a unor fante din fibră de sticlă, ce emit razele prin mici perforaţii. Acestea sunt folosite în holul principal, atât pe pereţii laterali, cât şi pe tavan. Dozarea efectelor de lumină a fost condiţionată şi de funcţiunea de bază a clădirii, spaţiile expoziţionale trebuind să fie cât mai neutru tratate pentru a pune în valoare exponatele.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0