Peter Zumthor: „Pentru mine, chestiunea onestității e esențială pentru a nu deveni formalist în abordare”

19 decembrie 2024

Peter Zumthor: „Pentru mine, chestiunea onestității e esențială pentru a nu deveni formalist în abordare”

INTERVIU: Anda Zota FOTO: Brigitte Lacombe

În timp ce-și savurează micul dejun, iar eu cafeaua, Peter Zumthor încearcă să stabilească un common ground al conversației noastre. „Am avut la un moment dat o discuție în care interlocutorul meu a adresat întrebări foarte subtile și conversația a curs extrem de elegant și firesc, ca și cum el nici nu era acolo”. „E o artă să adresezi întrebările corecte”, îi răspund. El dă afirmativ din cap. Pare să știe mai bine, pentru că, în cazul său, experiența de-a fi de partea cealaltă a conversației s-a transformat într-o impresionantă colecție de interviuri pe care le-a publicat în volumul Dear to Me (Scheidegger & Spiess, 2021, apărut cu prilejul împlinirii a 20 ani de Kunsthaus Bregenz).

În presa internațională, și mai cu seamă în tot ce-am citit și învățat despre el, Peter Zumthor e portretizat ca un arhitect-ascet, un călugăr care lucrează din chilia sa din Alpi, izolat de lumea reală. Nu răspunde la telefon, nu-i place să vorbească în public, rar acceptă vizite în afara celor de muncă – și chiar și acelea sunt dificil de organizat. În schimb, cu ocazia conferinței din cadrul FAST am descoperit o complet altă dimensiune a personalității sale. Contrar așteptărilor, Zumthor poate fi un excelent partener de dialog.

În dimineața interviului nostru, Zumthor e o apariție mai degrabă casual. Are o lejeritate în gesturi, deși privirea lui e atentă, precisă. Căutăm un loc primitor în care să putem discuta în liniște: îl (ne?) deranjează fie muzak-ul de pe fundal, fie atmosfera generală a încăperilor. Îmi spune că e puternic dezamăgit de experiența hotelieră,
în general, oriunde călătorește.

Peter Zumthor: E mereu la fel. Nu critic, dar nu se poate găsi o cameră simplă, de lemn pentru mine. Cred că ar trebui să fac o listă cu „ce vrea Peter Zumthor: un hotel vechi, tradițional, fără aer condiționat. Îi place ventilația naturală. Știe să deschidă o fereastră. Nu-i pasă dacă e vechi, simplu, ieftin”.

Anda Zota: Atunci vă trebuie un agent, ca unui rockstar.

Se amuză. Într-un interviu pentru designatlarge, spune: „Oamenii mereu exagerează. Să fiu la Haldestein înseamnă să mă pot bucura de natură, să fiu înconjurat de cei care contează pentru mine, de familie și colegi. Aeroportul din Zürich e la o oră și jumătate distanță. Dacă eram în Londra, timpul ăsta îl petreceam doar ca să ajung la Gatwick.” Liniștea e esențială în practica sa. „Am nevoie de liniște ca să pot gândi”, spune, iar asta se traduce în felul în care și-a organizat munca și viața. E deseori înțeles greșit, deși acest modus operandi i-ar fi esențial oricărui bun profesionist.

Anda Zota: Vă alegeți clienții cu o precizie chirurgicală – ei trebuie să aibă o bună înțelegere a universului arhitectural pe care-l creați pentru a vă putea deveni parteneri în proiect. Dar, mai precis, cum îi alegeți?

L-am întrebat asta amintindu-mi de-o poveste din 2015, când Tobey Maguire și soția lui voiau să-l angajeze pentru casa lor din Santa Monica. Zumthor, intrigat de propunere, le-a sugerat să facă o excursie în Europa și să viziteze câteva dintre clădirile pe care le-a proiectat, și apoi să vină la atelier să discute. Abia după toate astea au semnat contractul.

Peter Zumthor: Nu fac aceeași greșeală de două ori. Încerc să înțeleg personalitatea clienților mei și să intuiesc dacă sunt sau nu dispuși să treacă peste dificultățile intrinseci unui proiect, financiare sau de orice fel, pentru că ele apar negreșit – și dacă da, atunci putem lucra împreună. E important ca ei să înțeleagă modul meu „artistic” de a lucra – în sensul că produc numai originale. Lucrez precum un pictor sau un sculptor, când închei un proiect, odată cu el se încheie și o anume abordare sau viziune arhitecturală, pe care n-o s-o mai folosesc vreodată. Următorul proiect va avea întotdeauna un alt concept. De aceea arhitectura mea e radical diferită de cea a majorității colegilor, ale căror birouri s-au transformat în instituții ce funcționează ca un organism bine rodat, așa încât ei, ca arhitecți, se pot oricând retrage.

Pentru mine, această metodologie de lucru e foarte importantă, iar echipele cu care lucrez mă ajută enorm – fără colegii mei nu aș putea face ceea ce fac. E limpede că am nevoie de trei echipe – adică trei proiecte. În prezent avem șase și e prea mult, nu mai am timp liber și nici vacanțe. Am încetat și activitatea didactică pentru a mă concentra asupra proiectelor. Așa că acum petrec tot timpul cu colegii în Haldenstein și ne place foarte mult acolo. Dacă ascultăm muzică, e muzica noastră, înțelegi?

Anda Zota: Cum era când predați?

Peter Zumthor: Toate lucrurile la timpul lor. Zece ani de predat au fost de-ajuns. Și a fost o perioadă bună. Aveam constant douăzeci-treizeci de studenți și eram complet liberi, ceea ce era extraordinar. Ca profesor fondator al instituției, împreună cu alți doi colegi, eram lăsat să fac ce vreau. Când am înființat universitatea, eram cu toții profesori la anul 1. Obișnuiam să le spun studenților mei că liceul s-a terminat și că de-acum înainte sunt pe cont propriu, iar tot ce urmează are de-a face cu cine sunt ei. Iar asta e frumos, pentru că nimeni nu te învață așa ceva în școală. Așa că am conceput exerciții prin care studenții să afle cine sunt ei cu adevărat. Pentru primul proiect din an le-am cerut să aducă un paralelipiped (block) pe anumite dimensiuni, care putea fi din orice material, dar să aibă legătură cu biografia lor. Unul dintre studenți a povestit că a trebuit să se trezească foarte devreme ca să ajungă la florărie și să poată face un paralelipiped din iarbă verde, proaspătă, care-i amintea de locul unde copilărise. Majoritatea studenților au înțeles tema – și așa ne-am început primul an de studii de arhitectură. Am multe povești frumoase. Pentru tine cum a fost primul an?

Anda Zota: A fost grozav. Am avut noroc să fac parte din grupa coordonată de arh. Florian Stanciu și a fost cel mai bun mod de a începe studiile, pentru că el ne-a învățat cum ar trebui să fie percepută, simțită, înțeleasă arhitectura cu multă sensibilitate și seriozitate, și despre dimensiunea senzorială a practicii. Nu știam prea multe despre arhitectură pe vremea aia, însă mi-am dat seama instant, datorită d-lui profesor, că așa ar trebui să fie arhitectura pe care-mi doresc s-o practic.

Pentru Zumthor, procesul de design arhitectural e subiectiv, iar cercetarea proiectului de arhitectură pornește cu onestitate, de la a pune întrebările corecte și a găsi răspunsuri și soluții proprii, autentice. Așadar, în viziunea lui, un proiect bun este deopotrivă senzorial și inteligent, iar studenții ar trebui să fie îndrumați prin instrumente de percepție atât „emoționale”, cât și logice, pentru a-și dezvolta o biografie arhitecturală proprie.

Anda Zota: Aveți o metodă anume de predare?

Peter Zumthor: Vreau ca studenții să învețe despre ei înșiși și să fie onești. Pentru mine, chestiunea onestității e esențială pentru a nu deveni formalist în abordare. Nu am predat într-un anume/despre un anume stil, ci mai degrabă despre o atitudine – aceea de a fi sincer cu ceea ce faci. Cred că oamenii sunt la nivelul lor cel mai bun atunci când nu copiază și nu se uită în jur. Îmi plac oamenii cu aptitudini artistice, interesați de obiectul arhitectural. Îmi amintesc că discutam acum ceva timp cu Jacques Herzog și-mi spunea că interioarele sau partiurile planurilor i se par complet neinteresante. Interesante sunt doar fațadele. „Mă uit la fațadă și mă asigur că e frumoasă, iar interioarele le pot face colegii mei de birou” – mie însă nu-mi place asta. Eu privesc arhitectura ca pe un întreg.

Anda Zota: Am senzația că azi arhitecții sunt striviți de presiunea economică, pare că nu mai e timp și loc pentru frumos. Cum am putea, ca tineri arhitecți, să nu pierdem dimensiunea estetică din discursul nostru arhitectural?

Peter Zumthor: Forța unei clădiri stă în detalii, nu trebuie să fie nimic strident. Frumusețea reală este mai degrabă discretă, are o prezență subtilă care nu are nevoie să atragă atenția pentru a fi observată.

Clădirile mele adaugă un pic de frumusețe în lume. Dar pentru mine frumusețea nu e o temă, e o stare. Încerci să vorbești despre ea și dispare. De aceea prefer să mă raportez la locuri, îmi place să rezonez cu ele. Lucrez într-un fel prin care să pot să văd dinainte ceea ce urmează să construiesc (și nu mă refer aici la randări). Nu e ușor. Vreau să văd exact cum arată și să fiu sigur de cum evoluează proiectul. Vreau să fiu sigur unde cad umbra și lumina, așa că facem machete peste machete și studiem clădirea la scări diferite. Proporțiile le pot face pe calculator, însă nu și spațiul.

Anda Zota: Și materialele? Lucrați cu lemn, sticlă, metal, beton, care nu sunt deloc „contemporane”, însă le aduceți constant în contemporan.

Peter Zumthor: Nici nu vreau să le fac contemporane. Compozițiile mele de materiale sunt simple. Pentru a crea o anume atmosferă, decid încă de la începutul unui proiect ce materiale voi folosi. Materialele mă fascinează constant, ele vorbesc. Îmi place să le las să vorbească. E important ca un arhitect să înțeleagă cum se comportă, cum îmbătrânesc, și să respecte ceea ce ele pot și nu pot face.

Acum câțiva ani vizitam noua aripă de la MoMA, realizată de Yoshio Taniguchi – arhitectură japoneză, precisă, impecabilă, ca într-o revistă de modă. Apoi m-am uitat la curtea interioară a vechii clădiri, unde am văzut ceva frumos: un acoperiș de beton și o întindere de apă. Pornind de la această imagine, am dezvoltat testul distrugerii: demolezi clădirea asta prefabricată, te uiți la cum arată molozul și ce poți face din el. O grămadă de cabluri și plastic. Ce-ar rămâne însă după ce ai demola Catedrala din Köln? Piatra, structura construită, „oasele” unei construcții. Ei bine, asta mi-ar plăcea să recuperez în arhitectura mea.