Piața Unirii – considerații asupra proiectului de amenajare urbanistică conceput de arhitectul Ion Giurgea și a contextului său istoric

20 ianuarie 2026

Piața Unirii – considerații asupra proiectului de amenajare urbanistică conceput de arhitectul Ion Giurgea și a contextului său istoric

TEXT: arh. Mădălin Ghigeanu

Piața Unirii constituie o temă recurentă în discursul arhitectural și urbanistic al Bucureștiului. Articolul urmărește istoria acestui spațiu emblematic în relație cu marile momente ale planificării Capitalei – de la halele comerciale metalice ale secolului XIX, la demersurile de sistematizare interbelică și până la viziunea carlistă asupra monumentalității urbane. Sunt analizate câteva documente inedite de epocă (puțin studiate până acum sau mai degrabă necunoscute), planuri, memoriile semnate de arh. Octav Doicescu, soluțiile lui August Schmiedigen și Ion Giurgea, precum și problematicile persistente ale organizării spațiului central bucureștean.

O piață stratificată de memorie

Istoricul Pieței Unirii este unul deosebit de bogat, reflectând întreaga dinamică socială, politică și estetică a orașului. Deși situată în centrul simbolic al Bucureștiului, această zonă nu a reușit nici până astăzi să își dobândească o imagine urbană coerentă. Ea se impune, însă, ca un puternic condensator de memorie: loc al frământărilor sociale, dar și al liniștii grădinilor aristocratice, al proiectelor modernizatoare și al manifestărilor ideologice, al pierderilor și reconstrucțiilor repetate.

Pe amplasamentul actualei fântâni arteziene se afla odinioară palatul Brâncoveanu–Bibescu, înconjurat de grădini ce asigurau un cadru de reprezentare urbană remarcabilă. Fântâna din centrul actual al pieței, lucrare inițială a echipei de arhitecți de la fosta Întreprindere Proiect București (secția 8), a fost restaurată de către echipa arhitecților Roxana Cucoș și regretatul arh. Mulțescu Andrei, plecat mult prea devreme dintre noi în toamna anului trecut.

În același perimetru s-au desfășurat evenimente istorice majore: manifestările legionare din 6 noiembrie 1940, când statul român a fost declarat „național-legionar”, și, ulterior, paradele de masă ale regimului comunist, care au instrumentalizat spațiul pentru coregrafii colective.

Denumirile succesive reflectă fidel instabilitatea destinului urban: Piața Mare, Piața Bibescu, Piața Ghica, apoi după 1918 – Piața Națiunii. În 1930, odată cu venirea pe tron a Regelui Carol al II-lea, ziua de 8 iunie devine „Ziua Restaurației”, iar spațiul este redenumit Piața 8 Iunie; după abdicarea acestuia, piața primește numele de Piața 6 Septembrie (ziua loviturii de stat din toamna lui 1940), iar în 1959, la centenarul Unirii Principatelor, capătă denumirea actuală de Piața Unirii.

Piețele comerciale și morfologia industrială a secolului XIX

Până la mijlocul secolului XX, zona Unirii era ocupată de unul dintre cele mai importante complexe comerciale din București: Halele Centrale. Aceste construcții metalice, realizate în etape diferite, au reprezentat o etapă fundamentală în evoluția arhitecturii utilitare românești.

În 1872, antreprenorul francez Alfred Godillot realizează Hala Mare, după modelul halelor pariziene, introducând pentru prima dată o structură integral metalică. Ulterior, în 1883, se adaugă Hala de Fructe și o mică Fabrică de Gheață, iar în 1887, Hala de Pește – dotată cu bazine speciale pentru menținerea peștelui viu. În 1885, în apropiata Piață Sf. Anton, se ridică Hala de Flori, o construcție metalică de o eleganță remarcabilă, demolată din nefericire în anii ’60.

Prin calitatea execuției și prin vocabularul arhitectural derivat din tehnica turnării de fontă, acest ansamblu a reprezentat un model de modernitate și eficiență urbană, dar și o expresie a spiritului cosmopolit al Bucureștiului de la sfârșitul secolului XIX.

1935 – anul sistematizării: viziunea carlistă asupra centrului Capitalei

În contextul eforturilor de modernizare inițiate de administrația carlistă, planul general de sistematizare al Municipiului București (decret din 9 mai 1935) include demolarea Halelor Centrale și reamenajarea amplasamentului ca spațiu reprezentativ sub denumirea de Piața 8 Iunie.

Memoriul tehnic înaintat spre aprobare consilierilor Primăriei Capitalei, redactat și semnat de arh. Octav Doicescu, director al Lucrărilor Noi, devine un document urbanistic de referință. În acesta, arhitectul precizează:

„Urmărind aplicarea planului de sistematizare al Municipiului decretat la 9 mai 1935, în care s-a prevăzut dărâmarea Halelor Centrale pentru descongestionarea, asanarea și înfrumusețarea centrului orașului, pe terenul rămas liber urmează a fi amenajată Piața 8 Iunie (…). În primul rând, să ușureze și să îndrepte circulația la încrucișarea a trei mari artere ale orașului – noua esplanadă a Dâmboviței, Bulevardul Brătianu prelungit și Bulevardul Regina Maria. Această piață trebuie, de asemenea, să completeze aleea Patriarhiei, sfârșind în mod armonios artera care conduce spre importanta grupare de edificii publice ale orașului (…).”[1]

Textul marchează tranziția de la un urbanism funcțional‑igienist la o viziune ceremonială asupra spațiului public. Dorința de „curățare” a centrului reflectă estetica monumentală a regimului interbelic, orientată spre axe largi, perspective ample și spații destinate manifestărilor populare. Ideologia vremii evident că urma parcursul istoric contemoran printr-un mimetism câteodată ridicol, pastișe ale marilor manifestări ale Italiei fasciste sau ale Germaniei naziste.

Concursul și primele propuneri de reamenajare

Ca urmare a demersului, Primăria Municipiului București emite un caiet de sarcini și deschide o licitație publică. Trei candidați se înscriu, iar în ședința din 23 septembrie 1936, după deliberarea celor 11 membri ai comisiei, este desemnat câștigător arh. August Schmiedigen, cu o ofertă estimată la 3.048.000 lei (ulterior redusă, prin adresa din 11 noiembrie 1936, la 2.987.040 lei).

Arhitectul propune o piață cu platou central rectangular, o incintă închisă flancată pe direcțiile est‑vest de doi pereți decorați cu fântâni și cu patru basoreliefuri reprezentând domnitori români. Accesul principal era dublu, nord‑sud, iar ordonarea ansamblului era guvernată de un principiu geometric simplu. Deși soluția a fost considerată funcțională și financiar rezonabilă, criticii timpului au apreciat-o ca fiind excesiv de simplistă și lipsită de expresivitate plastică — o soluție mai degrabă pragmatică decât urban‑estetică.

Soluția arhitectului Ion Giurgea (1937) – între clasicism și conflict de trasee

În 1937, un nou concurs urbanistic aduce numele arhitectului Ion Giurgea, care propune o rezolvare mai complexă, deopotrivă la nivelul circulațiilor și al compoziției spațiale. Obiectivul declarat era de a „împăca” sistemul existent de trasee diagonale, provenite dintr-un țesut istoric vernacular, cu o nouă logică de compoziție clasicizantă.

Giurgea ordonează axele dominante: Bulevardul Colțea, cu continuitate est‑vest, și cele două direcții paralele, Aleea Patriarhiei și Bulevardul Regina Maria, transformate în suporturi compoziționale pentru o fântână decorativă în semicerc, bogat elaborată, amplasată în capătul de perspectivă. În centrul acesteia proiectează o fântână circulară secundară, iar perimetrul este susținut de o colonadă dorică.

Într-una dintre variante, Giurgea introduce chiar o columnă monumentală – o replică modernă a Columnei lui Traian – plasată axial între coloane, în spiritul arhitecturii civice romane.

Cu toată elaborarea formală, proiectul nu a putut fi implementat în integralitatea conceptului lui Giurgea. Imagini din anii ’60 arată că ceva fusese realizat din semicercul lui Giurgea, dar totul era redus la o parcelă verde, nicidecum la amploarea pe care acesta o dăduse în proiectul elaborat în 1937.

Din păcate, nici soluția lui Giurgea nu putea rezolva complet problemele urbanistice ale pieței. Colonada dorică către dealul Patriarhiei și Bd Regina Maria mai degrabă încurca circulația. Problema la nivel de concept este mai degrabă insistența „împăcării” unor trasee compoziționale existente ce provin dintr-un țesut istoric vernacular, printr-o soluție ce s-ar dori realizată într-o compoziție clasicizantă, cu axe de simetrie clare și forme rectangulare în plan bine definite. Realitatea este greu de obținut, dacă nu imposibil… În acest context, mai degrabă Halele Centrale, frumos restaurate și refuncționalizate în conceptul modern al gentrificării (asemănător întregului Centru Istoric cu care s-ar fi integrat), ar fi arătat mult mai bine pe locul unde erau.

Reflecție critică și ipoteze alternative

Eșecul realizării unei soluții durabile pentru Piața Unirii nu a fost doar unul tehnic, ci mai ales unul conceptual. Persistența unei „logici a reconcilierii” între direcții și viziuni opuse – vernacular versus clasicist-monumental, spontan versus planificat – a generat o instabilitate care persistă și astăzi.

Privind retrospectiv, o strategie contemporană de refuncționalizare a Halelor Centrale, în spiritul gentrificării adaptive practicate astăzi în marile centre urbane europene, ar fi putut oferi un model mult mai firesc de regenerare. Formula eternă, venețiană, era poate mult mai fezabilă în acest caz. Prezența unei dominante-campanilă, o dominantă prin înălțime asupra pieței, sau a unei dominante prin formă și funcționalitate, ar putea rezolva mult mai bine situația. Privind situația în ziua de astăzi, cred ar fi trebuit să fi avut tăria de a demola tot arealul generat de Magazinul Unirea, o lucare nefericită a arhitectului Gh. Leahu (de altfel un foarte bun acuarelist) și să amplasăm aici Catedrala Mântuirii Neamului.

O astfel de dominantă tipică orașelor europene, ce pune catedrala (cultură, spirit) în centrul reprezentativ al agorei, un loc al vizitelor tradiționale ofertant unui turism de tip cultural ar fi dat o notă de oraș european. Dominanta de arhitectură clasică ar fi mutat centrul atenției dinspre Dealul Patriarhiei către noul obiect-simbol și ar fi rezolvat relația terenului întins din față (ce se poate amenaja simplu, ca un spațiu verde). Astfel, o verticală dominantă ce compensează și contrabalansează orizontala de alături ar putea rezolva mai simplu eterna dilemă a acestui spațiu.

Poziționând, însă, Catedrala în spatele Casei Poporului (generând și alte conflicte în acel loc), problema rămâne aceeași în acest moment. Însă, un posibil nou centru de cultură, Filarmonica Română sau Muzeul de Artă Modernă (sau ambele) ar putea fi construite pe locul Magazinului Unirea. Un proiect ultramodern, câștigat printr-un concurs internațional, ar schimba complet imaginea Pieței și implicit a orașului. Dar asta este doar o părere a mea.

Concluzii

Piața Unirii sintetizează în mod exemplar contradicțiile modernizării românești: ambiția de monumentalitate și pierderea identității istorice, alternanța dintre planificare și spontaneitate, între ordonarea autoritară și memoria comunitară. De la halele de fontă ale secolului XIX la planurile grandioase ale lui Doicescu și Giurgea, până la lucrările brutale ale modernismului târziu, spațiul rămâne un laborator neîncheiat al urbanității bucureștene.

Astăzi, când orașul își caută o nouă identitate europeană, Piața Unirii ar trebui recitită nu ca „un loc de trecere”, ci ca un nucleu de regândire urbană, capabil să reconcilieze istoria cu contemporaneitatea, memoria cu funcționalitatea – un punct de plecare pentru reumanizarea centrului Bucureștiului.