Povesti cu case fortificate

Brabova, Cerneţi, Cernăteşti, Şiiacu sau Groşerea sunt câteva sate din sudul ţării, care, dincolo de pitorescul toponimic, de scenariul locuirii sau de „viaţa de zi cu zi „a sătenilor, încă mai păstrează ceva ce e înscris pe lista Ministerului Culturii şi Cultelor drept patrimoniu naţional: culele.

Text: Luiza Zamora
Foto: Şerban Bonciocat

Spunem „încă mai păstrează”, pentru că aşa cum se va vedea în cele trei secvenţe în care ne propunem prezentarea culelor, starea unora dintre ele este de-a dreptul deplorabilă, iar altele nu sunt înscrise pe faimoasa listă a „patrimoniului cu valoare excepţională”. În orice caz, apartenenţa la această elită a monumentelor nu le garantează nicidecum buna stare.

Revenind la cule, pluralul acestui semnificant este asemănător cu turcescul „kule”, de unde se trage şi denumirea caselor întărite, kule însemnând turn. Aceasta era o formă de apărare pasivă sau activă, în funcţie de teritoriu şi de context. Fiind la origini mesopotamian, turnul a fost preluat în întregul Orient şi Grecia drept punct de veghe, iar târziu, după căderea Bizanţului, când multe din aceste turnuri nu se mai aflau pe limesuri, ci în plin teritoriu locuit şi-a câştigat şi funcţia de locuinţă. Sub această formă care suferă modificări şi adaptări în fiecare teritoriu s-a răspândit în întregul Commonwealth bizantin. În Ţara Românescă, dar şi în Bulgaria şi nordul Greciei, unde nevoia de apărare era mai mult socială, metodele defensive erau mai mult scenografice, elementele de fortificaţie cedând locul celor decorative. Doar volumul aminteşte de construcţiile fortificate, deoarece raportul dintre plin şi gol este în favoarea golului – ferestre mai mari, spaţii din lemn, deschideri de tip cerdac la nivelul superior. Aspectul culelor din sudul ţării este sensibil diferit de locuinţele fortificate din Balcani. Fără să existe un moment şi o cauză evidente şi irevocabile, geneza lor se zbate între două teze care nu au mai fost rediscutate de la începutul secolului trecut şi care ar merita o re-evaluare. Este vorba despre „caracterul naţional” şi „originea balcanică”, o controversă valabilă, de altfel şi pentru alte mari subiecte al artei medievale româneşti. Chiar şi momentul apariţiei culelor încă suportă discuţii, dar formularea unor răspunsuri la toate aceste chestiuni face obiectul unei cercetări şi mai puţin al unei prezentări cum este cea de faţă. Date certe despre apariţia culelor avem abia din secolul al XVIII-lea. Anterior acestei date au existat case boiereşti ale căror trăsături prefigurează înfăţişarea culelor. Pe de altă parte, nu poate fi ignorat aspectul caselor ţărăneşti din aria de răspândire a culelor, case care au în general un parter înalt şi beci la nivelul solului.

Clădiri prismatice, cu un plan aproape pătrat şi a căror latură măsoară cel mult 12 m, culele au pereţii groşi de până la un metru, ridicaţi din piatră sau cărămidă. Pe lângă parterul înalt, care adăpostea beciul cu acces direct din curte, au până la trei niveluri legate între ele prin scări interioare din dulapi. Încăperile diferă în funcţie de dimensiunile clădirii sau de nivelul la care se află. Ultimul nivel este ocupat de un foişor cu coloane de zid şi arcade, alteori de lemn. Poarta de la intrare era făcută din bârne foarte groase de stejar închise cu ingenioase zăvoare. Intrarea, ca de altfel întregul parter, este flancată de metereze. Sobra decoraţie exterioară se rezumă la panouri dreptunghiulare cu colţuri teşite, care împart faţada în atâtea registre câte niveluri are casa. Între parter şi primul nivel separarea se face printr-un brâu de zidărie. Cerdacul, care ocupă întreaga lungime a faţadei, cu arcadele sale trilobate este elementul cel mai spectaculos al acestor clădiri, dar şi cel mai vulnerabil, căci, dacă se insistă pe factura defensivă a culelor, pe ameninţările cu incursiunile turcilor din paşalele de la sud de Dunăre, dar şi ale haiducilor, ca primă raţiune de existenţă, caracterul lor inexpugnabil devine îndoielnic. Minime reguli de strategie nu ar recomanda prezenţa unui astfel de element uşor de incendiat şi nici construirea culelor în câmp deschis, aşa cum se întâmplă cel mai adesea.

Cumplită trebuie să fi fost noaptea în care ultima scoborâtoare Măldărească, jupâniţa Eva, nu auzi topoarele ce loveau straşnic uşa de la intrare. Tuna şi fulgera, iar nici un alt zgomot nu reuşi să o trezească în timp din somnul ei de nouăzeci de ani. Într-un târziu când îşi dădu seama că tâlharii sunt deja în casă, iar drumul până la tainica ascunzătoare de la etaj era zadarnic, reuşi să iasă nesimţită afară. Numai lumina unui fulger tăie bezna şi îi destăinui fuga. Lesne fu ajunsă şi, chinuită groaznic, spuse unde se aflau galbenii. A doua zi îşi dădu suflarea. Până în această năpraznică noapte, jupâniţa apucase de mult a povesti copiilor ei fire din povestea casei în care îi adusese pe lume. Unul dintre ei, pre nume Gheorghiţă, mare fiindu şi însurându-se la vremea lui, construi la anul una mie opt sute doişpe, o altă casă pentru el şi familia lui, o sută şi ceva de metri mai încolo. Îşi amintea, la fiecare bârnă prinsă cu scoabe, de legenda strămoşului său Tudor Măldar ce o furase tătarului pe înalta lui strămoaşă. I se mai spunea că acest vătaf şi mai apoi comis Măldar construise felul acela de turn dinspre aproape miazănoapte. Chiar el văzuse cu ochii lui cum în pivniţa măşcată, acolo din bolovani de râu era ridicat şi nu de cărămidă subţire ca în celelalte părţi. Şi doar acolo erau meterezele înguste în faţă prin care lesne se strecura flinta. Tot aicea, în pivniţa cea mare, descoperise, printre buţi de vin şi ţuică, scândura cu frânghii bătute la capete care ducea în mare taină mâncare celor surghiuniţi mai sus. Se minuna cu mintea lui necoaptă de copil de ce acolo sub turn abia puteai zări afară, iar aici lumina intra nestingherită decât de frumoasele traforuri ale ferestrei de piatră! Cum nu era chip să ajungi din întunearecul beciului la odăile de sus, alerga cu fraţii săi mai mici pe scara cu trepte ca „urşi de pod groase” ce sosea la întâiul cat, în curiosul loc, pe care nici târziu când se făcu mare nu ştiu cum să îi spuie, dar de unde se vedea pe sub arcade aşa de frumos o parte din şuvoiul Luncavăţului. Încercau să nu tropăie prea mult prin sala cu divane, unde părinţii îşi primeau oaspeţii ce, nu de puţine ori, veneau şi nu pridideau să ajungă în odaia aceea cu tavan ciudat şi neînţeles construit cu bolţi care coborau pe lângă pereţi. Aici te puteai ascunde chiar şi după olanele întortocheate ale sobei, unde pisicile torceau şi vara şi iarna. N-avea de unde să ştie băietul de atunci că mult peste vremi, aici, atât el, cât şi părinţii şi fraţii săi, vor sta zugrăviţi sub cele şaisprezece arcade în straiele lor cele mai frumoase şi cu cele mai alese giuvaericale, aşa cum fuseseră degrabă arătaţi pe păreaţii besearicii ce „jupân Gheorghe Măldărescu şi dumneaei jupâniţa ego Eva” o ridicaseră dincolo de zid. Dar, de departe, locul care îi atrăgea cel mai mult, poate pentru că amândoi părinţii le spuseseră să nu deschidă zăvorul, era odaia din turn. Anume iatacul unde fuseseră o dată închişi, când o hoardă de călăreţi cu puşti trageau fără de izbândă. Stătuseră cu inima strânsă, înşiraţi pe patul îngust şi pe vatră, până nu se mai auzise sunet de praf de puşcă. Iar din sacnasiul de sus şi-l aminteşte ultima dată pe tătâne-su înainte de a deveni fratele Climent, când abia de împlinise el cincisprezece ani. Şi-l amintea cum trăgea din veşnic fumegânda narghilea şi cum îi slăvea pe strămoşi pentru minunăţia asta de loc.

Acum, când se aşezase la casa lui, nu departe de cea părintească, voise să îşi ridice una care să amintească de cotloanele şi ungherele copilăriei lui, dar care să fie altcumfelu decât aceea, aşa cum copiii sunt totuşi diferiţi de părinţii lor. A ridicat-o în anul 1812, dar nu l-a crestat pe nici o grindă. A însemnat mai apoi în tencuială un singur an, 1827, acela în care veniseră meşteri pricepuţi şi-i prinseseră prin odăi stucaturi, cum numai la marii boieri se mai văzuse, pe tavane şi pe la ferestre, cu fel de fel de motive şi animale de Fiziolog. Nici sobele nu le făcuse asemenea, le încărca într-o cameră, iar în cealaltă erau oarbe. Doar pe faţadă teşise colţurile dreptunghiurilor, aşa cum văzuse la cula cea mare şi uneori se întreba de nu cumva casa lui cu soclul acesta masiv, cu toate înnoirile lui (adusese pe miazănoapte un acaret pentru nevoi, pusese la colţurile clădirii sferturi de coloane angajate şi enormii stâlpi din beci care nu ţineau doar tavanul, ci şi pereţii care despărţeau odăile de sus) şi cu mai puţin subţirele cerdac, nu era mai puţin iscusită şi mai golită de poveşti decât cea a tatălui său?!