Poveşti post-industriale de aproape
sau cum poţi recupera trecutul şi prezentul prin fotografie
Post-Industrial Stories este un proiect de documentare fotografică pe termen lung iniţiat în octombrie 2012 de Ioana Cîrlig şi Marin Raica, doi fotografi de presă din Bucureşti care şi-au asumat caracterul nomad al proiectului lor pentru a putea studia zonele monoindustriale din România. Timp de doi ani, ei îşi propun să călătorească prin ţară şi să documenteze efectele procesului de dezindustrializare asupra peisajului şi a comunităţilor, stabilindu-se în mijlocul acestora pentru a afla poveştile lor trecute şi prezente.
De curând, proiectul a fost lansat şi pe platforma de crowdfunding Creştemidei, pentru a strânge resurse necesare documentării Văii Jiului. După 5 luni de la începerea proiectului şi peste 2 800 de km parcurşi prin ţară, am vrut să aflăm de la Ioana şi de la Marin cum arată astăzi geografia fizică şi imaginară a locurilor prin care trec, cum percep oamenii schimbările ce au avut şi continuă să aibă loc, dar şi felul în care spaţiul natural, industrial şi urban îşi dispută concomitent prezenţa în vieţile oamenilor.
Sabin Borş: Cum a apărut ideea acestui proiect şi ce anume v-a determinat să vă asumaţi această condiţie nomadă, să vă mutaţi dintr-o localitate în alta?
În ani de plimbări prin ţară, am văzut că povestea se repetă, aşa că am făcut un plan de documentare a unor zone monoindustriale, unde comunităţile depind în totalitate de mină sau de uzină. Am ales să locuim în aceste orăşele pentru că doar petrecând mult timp într-un loc putem aborda subiectul aşa cum ne dorim. Vrem să cunoaştem oamenii şi să trăim cât mai multe momente în aceste comunităţi. Avem nevoie de timp ca să câştigăm încrederea oamenilor şi avem nevoie de timp ca să descoperim fotografic povestea.
Poveştile spuse de fotografii după un studiu pe termen lung ne plac foarte mult, sunt singurele care depăşesc pornirea iniţială către spectaculos şi descoperă modalităţi mai subtile, mai sensibile de a rezuma situaţia.
S.B.: Aţi afirmat că zonele pe care le documentaţi fotografic sunt foarte importante pentru formarea şi dezvoltarea României. Cum anume aţi selectat localităţile şi care sunt acestea? Există o „hartă” pe care încercaţi să o acoperiţi sau e şi un proces spontan?
Brad, Crişcior, Ştei, Nucet, Băiţa, Certeju de Sus, Abrud, Roşia Montană, Baia de Arieş, Zlatna, Almaşu Mare, Bucium, Petrila, Vulcan, Lupeni, Aninoasa, Uricani, Călan, Ghelari, Cinciş, Anina, Oraviţa, Ciudanoviţa, Moldova Nouă, Sasca Montană, Ciclova Montană. Pe aici vom încerca să ajungem. Lista e în schimbare, pe măsură ce aflăm mai multe despre o zonă, apar puncte noi de interes pe harta noastră. Ne-am gândit să locuim în Brad, Petrila, Abrud şi Anina şi să explorăm împrejurimile. Am ales să locuim în oraşe mici, centre dezvoltate în jurul activităţii industriale.
S.B.: Cum „arată” comunităţile rămase în localităţile pe care le documentaţi şi care e percepţia lor asupra prezentului? Ce s-a întâmplat de fapt în toate aceste localităţi şi ce anume se întâmplă acum?
Oamenii sunt demoralizaţi şi nostalgici. Chiar şi tinerii idealizează trecutul. Cei mai mulţi pleacă din zonele astea „moarte” în oraşe cu mai multe locuri de muncă din ţară şi în ţările care încă sună bine din Europa. În zona în care suntem acum au fost mine de aur şi de cărbune. Centrul industrial era motorul comunităţii, toţi oamenii lucrau la mine sau în industriile anexe. Mina sponsoriza echipa de fotbal şi organiza evenimente culturale. După închidere, zona a decăzut. Mai sunt puţine locuri de muncă şi salarii foarte mici, pentru că deşi au fost declarate zone defavorizate, investitorii nu s-au prea înghesuit în aceste locuri. Gluma care circulă e că doar pensionarii mai au un venit sigur. Povestea se repetă peste tot. După închiderea centrului industrial, zona e declarată defavorizată. Construcţiile se degradează foarte repede şi tot ce e de valoare dispare din clădirile instituţiilor şi din hale.
S.B.: Ce credeţi că s-a păstrat în cadrul acestor comunităţi şi cum anume au fost afectate activităţile locuitorilor? Ce mai au de oferit aceste comunităţi astăzi?
Comunităţile au păstrat mândria identităţii lor. Nu a trecut suficient timp încât să se şteargă amintirea activităţilor şi a prosperităţii zonei. Mulţi au speranţa că prin investiţii lucrurile vor arăta din nou ca altădată.
Aici sunt în continuare specialişti, meseriaşi, oameni cu putere de muncă. Localităţile prin care mergem noi sunt toate plasate în zone frumoase, cu potenţial turistic.
S.B.: Care este punctul comun al naraţiunilor celor cu care intraţi în contact?
Oamenii amintesc cu nostalgie de momentele când era bine. Povestesc de stabilitate şi de disciplină. Îşi amintesc cu regret de o epocă în care fiecare avea un loc de muncă, o casă pentru familie şi respect în cadrul comunităţii.
Tinerii vorbesc de plecare. Îşi fac planuri şi compară experienţe. Mulţi au părinţi sau prieteni care sunt plecaţi la lucru în străinătate şi aşteaptă momentul în care vor pleca şi ei. Cei care rămân au meserii pe care le pot practica în cadrul comunităţii (poliţist, medic, notar) sau o afacere de familie. Din zona Brad, tinerii care pleacă la o facultate aleg Timişoara, Petroşani şi Cluj. În zonă se organizează cursuri de asistente şi de mecanici auto ca pregătire pentru o slujbă în străinătate.
S.B.: Cum răspund localnicii iniţiativei voastre? Cum înţeleg un astfel de proiect?
Majoritatea sunt foarte deschişi, mai ales după ce se obişnuiesc cu prezenţa noastră. După ceva timp, oamenii te acceptă ca făcând parte din peisaj. Unii se bucură pentru interesul acordat zonei şi poveştilor ei. Majoritatea se bucură să stea de vorbă despre viaţa lor şi cred că înţeleg că facem un soi de reportaj.
S.B.: Recent, aţi amintit pe blogul vostru despre întâlnirea din Petrila cu domnul Ion Barbu şi Mother’s Museum, o casă transformată într-un muzeu familial unde fotografiile şi amintirile se suprapun prezentului…
Urmează să ne mutăm la Petrila din august. L-am vizitat pe domnul Barbu care ne-a povestit de iniţiativa „Salvaţi mina Petrila” (păstrarea clădirilor minei care urmează să fie închisă şi transformarea ei într-un muzeu, unul viu, interactiv) şi ne-a arătat emoţionantul Mother’s Museum. Casa mamei a fost transformată într-o călătorie prin amintiri. Există acolo tot soiul de obiecte de care îţi aminteşti din copilărie, într-un spaţiu primitor. E un muzeu al familiei, al unei epoci şi merită vizitat pentru că te ajută să călătoreşti în timp. Prin Petrila au trecut de-a lungul timpului foarte multe personalităţi ale României datorită artistului Ion Barbu, care are multe proiecte în zonă.
S.B.: Credeţi că, în cazul comunităţilor pe care le documentaţi, este vorba despre un proces de adaptare la schimbări sau despre unul de supravieţuire?
Oamenii se adaptează şi găsesc modalităţi de a-şi face viaţa mai uşoară. Degradarea treptată a peisajului urban şi a vieţii sociale şi sărăcia cauzată de lipsa locurilor de muncă au afectat comunităţi întregi şi e nevoie de un efort mare de adaptare la astfel de schimbări, mai ales că comunităţile din centrele industriale erau până nu demult active.
S.B.: Aţi sesizat percepţii diferite asupra acestor procese şi tranziţii între generaţiile ce compun aceste comunităţi?
Da, generaţiile tinere nu au trăit suficient în epoca industrială ca să o regrete. Cei mai în vârstă îşi amintesc trecutul şi sunt convinşi că atunci a fost cel mai bine. Cu toţii sunt însă de acord că zona lor e abandonată de autorităţi. Politicienii locali, în special cei din zonele miniere, promit în campanii redeschiderea centrului industrial şi prosperitate în viitor.
S.B.: Deplasându-vă, sunteţi mult mai în măsură să observaţi diferitele stratificări ale peisajelor. Cum înţelegeţi relaţia dintre peisajul natural şi peisajul industrial din România? Dar aceea dintre peisajul natural şi peisajul urban?
Cu industrializarea au venit o degradare a peisajului natural şi urbanizarea masivă. Relicvele coloşilor industriali tronează descurajator între dealuri, în mijlocul oraşelor sau lângă sate. Coloniile construite pentru muncitori sunt şi ele în paragină, ocupate de oameni fără venit. Peisajul urban creat în jurul centrului industrial s-a degradat puternic. Blocuri neterminate sau abandonate de proprietari, coloniile muncitoreşti, clădiri ale instituţiilor, sedii de societăţi, cinematografe, cămine culturale, toate deteriorate sau părăsite în urma declinului industrial al zonei.
S.B.: În ultimele luni am avut ocazia să vorbesc cu mai mulţi oameni care au demarat diferite proiecte ce reiau problema spaţiilor şi a oraşelor industriale, în încercarea de a reface o ţesătură până de curând refuzată – Oraşul posibil, care a schiţat diferite intervenţii posibile în spaţiul urban postcomunist, atelierul de regenerare urbană de la Petrila, acum Post-Industrial Stories… Cum interpretaţi apariţia acestor proiecte ce încearcă recuperarea istoriei, prezentului şi viitorului acestor comunităţi? De ce acum? Sau, mai bine spus, de ce abia acum?
Subiectul ne interesează de câţiva ani şi am dori să ne continuăm documentarea pentru cât mai mult timp. E important să ştim ce s-a întâmplat, să respectăm trecutul şi să înţelegem prezentul. Pentru noi e vorba de o căutare fotografică a unei atmosfere, a unei esenţe. Ne bucurăm că există mai multe proiecte care studiază fenomenul şi care îşi propun să intervină în spaţiul urban postcomunist. Noi doar observăm. Sperăm că atelierul de regenerare urbană de la Petrila şi lupta domnului Barbu împotriva distrugerii patrimoniului industrial vor crea un exemplu pentru mai multe zone din ţară.
S.B.: Proiectul vostru a fost lansat şi în cadrul unei platforme de crowdfunding care îşi propune să ajute iniţiatorii de proiecte să îşi finanţeze proiectele. În ce măsură reuşiţi să vă acoperiţi costurile proiectului şi ce alte surse alternative aţi găsit pentru a vă continua activitatea?
Proiectul e susţinut până acum de noi, cu entuziasm şi un pic de inconştienţă. Campania de crowdfunding de pe Creştemidei ne-ar ajuta, dacă va fi finanţată, să acoperim cheltuielile pentru zona Văii Jiului. Multe proiecte de fotografie documentară care ne plac au fost finanţate prin crowdfunding, sperăm să devină şi în România o variantă pentru susţinut proiecte pe termen lung. Vom aplica cu proiectul pentru finanţări şi ne dorim să îl putem susţine cât mai bine până la sfârşit.
S.B.: Din câte am înţeles, va exista o expoziţie a proiectului pe care urmează să o deschideţi la sfârşitul lui aprilie. Unde va avea loc şi care este scopul expoziţiei? Va urma o serie de expoziţii itinerante?
Vrem să organizăm câte o mică expoziţie după fiecare zonă şi un eveniment mai mare la sfârşitul proiectului. Sperăm să putem edita şi un album cu fotografii. Expoziţia de la sfârşitul lui aprilie de la Dianei 4 va fi o prezentare a proiectului de până acum.
S.B.: Care este, pentru voi, relaţia dintre fotografiile şi interviurile pe care le realizaţi? Cum anume se completează acestea? Cum aţi gândit, din punct de vedere editorial, albumul pe care vreţi să îl realizaţi?
Discutăm cu oamenii pe care îi fotografiem. Din această conversaţie extragem câteva lucruri pe care le alăturăm portretului. Vrem să spunem povestea vieţii în aceste locuri prin serii de fotografii care vor fi însoţite de descrieri mai lungi sau mai scurte, în funcţie de informaţiile pe care le primim în interviuri. La final vrem să avem aceste serii de fotografii, unele dezvoltate într-o singură zonă, iar altele cu un fir urmărit prin toate locurile pe unde o să mergem.
S.B.: În Occident există o adevărată cultură a jurnalismului post-industrial, care îşi propune să atragă atenţia asupra unor probleme relevante din punct de vedere social şi prin aceasta îşi asumă un rol normativ în cadrul societăţii, urmărind şi punctând diferitele stratificări ale acesteia. Cât de important credeţi că poate fi proiectul vostru în economia culturală a acestui tip de proiecte? Dar în contextul jurnalismului din România?
În SUA există chiar şi specializare în unele instituţii unde se studiază jurnalism, iar în Anglia antropologi şi sociologi studiază comunităţile industriale şi schimbările prin care trec ele în această epocă. Fotografic vorbind, în SUA am văzut mai mulţi fotografi interesaţi de comunităţile mici industrializate din Virginia, California sau Nevada. Sperăm să se dezvolte şi în România o cultură a proiectelor pe termen lung şi să se studieze cât mai corect şi cuprinzător România post-industrială. Proiectele de fotografie documentară care ne plac şi ne inspiră sunt toate studii sociale pe termen lung, cu un limbaj demn, departe de abordarea spectaculoasă a instituţiilor media. Aceste proiecte sunt foarte populare în ţările cu tradiţie în fotografie şi sperăm să devină posibilă şi la noi o astfel de activitate.
S.B.: Există vreo dată până la care v-aţi propus să încheiaţi proiectul? De ce anume depinde ducerea la bun sfârşit a acestuia şi care sunt aşteptările voastre în privinţa evoluţiei lui ulterioare?
Iniţial, am plănuit pentru 2 ani, 4-5 luni în fiecare din cele 4 zone, până la sfârşitul lui 2014. Fără o finanţare, nu vom putea dezvolta proiectul atât cât ne-am dori şi va trebui să facem multe compromisuri faţă de planul iniţial. În acest caz, dacă vom continua să ne autofinanţăm, probabil că proiectul va dura mai mult timp. Vrem să adunăm cât mai mult conţinut, să vizităm cât mai multe locuri şi să facem fotografii cât mai potrivite pentru fiecare poveste pe care o vom găsi.