Poziţia copilului. De ce tragi sforile, mămică? Pentru că pot!
Producătoarea Ada Solomon, posesoarea unei Atingeri Midas foarte pe val, în speţă Noul Val, spunea de curând că „cinemaul nostru este un ambasador al României” la care politicienii ar trebui să fie mai atenţi. Aflată pe scena Festivalului de la Berlin, pentru a accepta Ursul de Aur pentru filmul Poziţia copilului, dna Solomon se exprima cât mai eufemistic cu putinţă. Dacă nu urmăriţi blogurile de profil, s-ar putea să nu fiţi la curent cu starea de clocot a „industriei” noastre de film, dar, mulţumită producătoarei şi altor progresişti care încă speră la transparenţă pe plaiurile mioritice, tot mapamondul e acum pus în temă.
Cinemaul românesc – antreprenoriat la răscruce
Într-un moment de ambalare maximă, al împunsăturilor şi atacurilor (şi la persoană) mai mult sau mai puţin voalate, regizorii noştri multipremiaţi trag la răspundere CNC-ul pentru lipsa de interes vizavi de cinematografia românească de calitate. Efervescenţa generală s-a intensificat odată cu noua lovitură dată de regizorul Călin Peter Netzer (Medalia de onoare) şi, mai ales că filmul laureat ia în colimator falimentul moral al elementelor înstărite din România, e greu, şi sincer deprimant, de crezut că statueta nu va forţa o rezoluţie în impasul artişti-versus-politicieni.
Desigur, juriul condus de cineastul Wong Kar-Wai a avut norocul să aprecieze arta pură, fără context şi scontate victorii de culise, aşa cum vă îndemn să faceţi şi voi. Căci, ce rămâne clar, triumfător, în minte după vizionare este că nu atât românescul, cât modul în care a fost naţionalizată tema universală a ursoaicei-mamă a înclinat balanţa în favoarea filmului.
De actualitate, fără repere comuniste – o gură de aer proaspăt
Simulând una dintre cele mai complexe şi credibile relaţii de pe ecranul românesc al ultimilor ani, Luminiţa Gheorghiu şi, respectiv, Bogdan Dumitrache intră în roluri-tip, mamă autoritară şi fiu cocoloşit, pe care Netzer le îmbracă în destulă culoare locală pentru atragerea publicului român, dar nu atât de multă încât să-i îndepărteze pe cei saţiaţi de românisme. Lipsindu-se de coloană sonoră şi abuzând de hand-held pentru inculcarea senzaţiei a la documentar, Netzer reuşeşte să-şi ancoreze povestea în miezul societăţii româneşti fără accese moralizatoare şi fără timpii morţi, spânzuraţi în afectare regizorală, pe care potrivnicii Noului Val nu-i înghit defel.
Este în primul rând povestea Corneliei, o doamnă arhitect, soţie de chirurg şi mamă de fiu crescut în palmă – unsă cu toate alifiile, împarte un podium ticsit de stele cu alte personaje din generaţia ei, sau mai în vârstă, scoase la rampă anul acesta de cinematografia europeană. Parte a clasei mijlocii din Capitală, cu aerele, elitismul şi falsul zâmbet aferente, ea se întreţine cu figuri de seamă din stratosfera socială a Bucureştiului, participă la evenimente culturale, cultivă conexiuni în toate domeniile şi la toate nivelele puterii. Când fiul ei Barbu ucide un copil într-un accident de maşină, Cornelia nici nu clipeşte: îşi întinde degrabă antenele, punând în mişcare toate pârghiile pentru salvarea lui de la închisoare, butonând mobilul şi negociând la sânge, până la dezamorsarea situaţiei.
Dar femeia-strateg are de învăţat o lecţie, iar noi răsuflăm uşuraţi când realizăm că nu traficul de influenţă, ci un defect universal-uman e înfierat de Netzer – omniprezentă în România, corupţia descrisă fără perdea în film poate a fost de-ajuns de scandaloasă pentru a-şi asigura loc de cinste prin recenziile străinilor, dar publicul nostru va fi mai exigent.
O mamă de băiat, în România, în care se vor recunoaşte toate celelalte
Un bun povestitor, Netzer (care semnează scenariul, alături de Răzvan Rădulescu) dă dovadă de un simţ al ritmului şi un fler pentru dramatism care vor întruni cerinţele celui mai cârcotaş dintre cinefili. Filmul ar putea fi definit, larg, ca fly-on-the-wall, dar musca în acest caz are un deficit de atenţie antrenant, urmăreşte dialogurile şi mişcările ca pe-un meci de tenis fără cut, focalizează şi de-focalizează după plac şi ştie mereu când o scenă sau un cadru riscă să epuizeze rezervorul de răbdare al spectatorului.
De bază în acest gen de abordare este actoria, iar colectivul din Poziţia copilului (de menţionat, pe lângă perechea protagonistă, sunt Vlad Ivanov, Ilinca Goia şi Nataşa Raab) se achită cu brio de naturaleţea necesară viziunii ultrarealiste. Gheorghiu face poate rolul carierei sale, ca o mamă nemulţumită de alegerile fiului şi de propria neputinţă, pe de o parte – şi, pe de alta, ca o forţă a naturii care-şi joacă pe degete pionii umani pentru a-şi atinge scopurile. Este totodată o prezenţă enigmatică, mereu păstrând un as în mânecă (sau poate o coardă sensibilă autentică?) ascuns de cameră şi obligându-ne prin mici şi controlate schimbări de expresie să o privim cu nesaţ până în ultimul moment. În treacăt fiind zis, acesta, pe care nici nu mă gândesc să vi-l telegrafiez aici, coincide cu punctul culminant şi, totuşi, întors cu măiestrie din condei, nu ne dă sentimentul unei ambuscade la apariţia genericului final.
Tăria de caracter a Corneliei ameninţă să cedeze doar sub asediul injuriilor lui Barbu, care sunt multe, vulgare şi de-o asprime greu de digerat, chiar şi din scaunul de spectator. Dumitrache, în rolul fiului răsfăţat, ambuscat şi finalmente răzvrătit, dominat de misofobie şi o ură înrădăcinată faţă de mamă, perfectează tipologia bărbatului deşirat emoţional, cu o paletă largă de reacţii şi luări de poziţie, unele incongruente, unele exagerate, ca de copil. Posesivitatea ei maternă, în accepţiunea românească (a se citi, extremă şi unilaterală) a cuvântului, e contrapunctată doar de rebeliunea lui. Iar noi suntem prinşi la mijloc, între dragoste şi ură, când îmbătaţi, când revoltaţi de forţa lor şi de perversitatea jocului.
Din labirintul panning-ului smucit, dublat de-o cameră care-şi caută mai mereu punctul de focus pe viu, ne-editat, ieşim cu senzaţia martorului la o felie de viaţă în stare pură. Doar că Netzer ştie exact ce face, ca un şahist îşi creează la milimetru oportunităţile de dezvoltare a personajelor şi, reiterând, îşi merită pe deplin câştigul de la Berlin. Cât despre diversele întrebuinţări ale Ursului aurit, statueta nu este un obiect bont, de folosit pe post de armă împotriva CNC-ului (ca să parafrazăm o actriţă câştigătoare a Globului de Aur) – decât dacă se îngroaşă rândurile spectatorilor pe „spinarea” ei. Căci, da, înarmaţi cu cifrele de la box-office, regizorii noştri vor triumfa în faţa filistinilor.