Profil Piet Oudolf

Ar fi greu de numit un personaj mai influent in definirea raportului dintre oaza urbană şi zeitgeistul erei postindustriale târzii decât Piet Oudolf. Cu precădere lucrările sale mai recente, care pe lângă estetica naturală au şi caracter restaurativ, ilustrează aspiraţia de a abandona superficialitatea decorativă a grădinii urbane şi de a crea habitate curative, uşor de întreţinut, care readuc insectele şi păsările printre noi.

Text: Silvia Gugu

Caracteristicile care fac munca lui Piet Oudolf distinctivă şi inovatoare se încadrează în trei ca­tegorii: funcţionalitatea, estetica şi relaţia per­sonală cu plantele, pe care le cultivă îm­pre­­ună cu soţia în propria pepinieră şi gră­di­nă din Hummelo, Olanda. Posibilitatea experimentării continue atât cu propagarea, cât şi cu sădirea plantelor reprezintă fundaţia li­ber­tă­ţii sale creative. Asigurându-i o cunoaş­tere com­pletă şi amănunţită a fiecărei specii, de-a lungul tuturor etapelor sale de viaţă, îi permi­te să vizualizeze compoziţii întregi în toa­te fa­zele de creştere, înflorire şi moarte. Din punct de vedere funcţional, munca lui Oudolf se aliniază unei tendinţe mai ample, New Perennial, care a luat amploare în anii 1990 şi este cunoscută cu predilecţie pentru folosirea ierburilor în compoziţii naturale. La baza sa se află efortul de a combina plante com­patibile cu situl şi între ele, plante care co­abitează fără probleme în natură, fără să-şi încalce una alteia spaţiul vital şi fără să se a­greseze reciproc. Asta permite unei compoziţii să-şi menţină cu uşurinţă contururile, volu­me­le şi culorile în timp. Deşi interesul în aceas­tă abordare poate fi trasat cu cel puţin un se­col în urmă, popularitatea sa s-a extins la sfâr­şitul secolului trecut în conjuncţie cu pre­o­cu­parea pentru natură şi ecologie. Canoanele grădi­nă­ritului urban tradiţional im­puneau o disciplină artificială plantelor şi cultivau o imagine idea­lizată a naturii, cu ge­o­me­trii bine definite, un verde etern şi eflorescen­ţe pe tot parcursul a­nu­lui, obţinute printr-o muncă intensă de tuns, răsădit, dezinsecţie şi irigaţie. Un exemplu clasic îl reprezintă nor­me­le pentru pelu­zele rezidenţiale din Statele Unite, unde iarba netunsă sau prezenţa buru­ienilor riscau să a­tragă o amendă în cartierele cu ştaif. În contrast, New Perennials aspiră la crearea unor ha­bitate reale, în care ierburile cresc, se dez­vol­tă şi mor în mod natural, iar lucrările de men­tenanţă sunt minime datorită ştiinţei de a combina soiuri care se susţin re­ci­proc. Oudolf a devenit exponentul iconic al mişcării New Perennial, făcând din interesul pentru ciclul de viaţă al plantelor unul din punctele sale forte şi sursa esteticii sale particulare. Astfel, compoziţiile lui nu numai convieţuiesc bine împreună, ci şi îmbătrânesc, mor şi se descompun în armonie. Sunt preferate soiurile care, după moarte, continuă să atragă insectele şi păsă­rile. Pentru Oudolf, decrepitudinea plantelor re­pre­zintă cheia unei atracţii subconştiente faţă de natură şi răspunde unei nevoi emo­ţionale umane pe care un peisaj artificial – o grădină în care plantele sunt schimbate de mai multe ori pe an pentru a menţine iluzia de prospe­ţi­me sau tăiate după înflorire – nu o poate sa­tis­face. Cu toate acestea, preocuparea sa nu se alimentează neapărat dintr-o încli­naţie filosofică de a comenta ciclul vieţii şi morţii, ci dintr-un imbold estetic – de a face compoziţia să arate bine de-a lungul întregii sale existen­ţe. Exact ca un muzician, Oudolf este conşti­ent că suma unor plante frumoase nu repre­zintă o grădină frumoasă, decât dacă relaţia dintre ele este calibrată cu grijă. Dacă întregul, compoziţia, reprezintă primul dintre pilonii doctrinei sale, ideea că structura şi forma unei plante sunt mai importante decât culoarea sa îl reprezintă pe cel de-al doilea. După căderea florilor, vegetaţia este lăsată să îmbătrânească, să desfrunzească şi să formeze capete cu se­min­ţe. Pentru a cultiva impresia de natural, in­florescenţele sunt presărate la intervale prin­tre ierburi de multe ori mai înalte decât ele – contrar practicii grădinăritului clasic de a pune în evidenţă corolele comasân­du-le în volume mai înalte, ridicate deasupra foliaje­lor. Astfel, compoziţiile sale se disting printr-o natură sculpturală, marcată de siluete dramatice care se conturează pe fundalul unor tu­şe ample, reproducând estetica preeriilor şi luncilor. Această impresie de laissaiz faire, de peisaj spontan, este însă riguros planificată prin cartări minuţioase ale diferitelor soiuri, fă­cute cu precizia şi viziunea cu care un com­po­zitor îşi aşterne notele pe portativ. Succe­sul lui Oudolf a traversat oceanul, dându-i posibi­li­tatea să realizeze plantaţia de 5 acri din Lurie Garden, în Millenium Park, Chicago. Expe­rien­ţa l-a imers în aprofundarea plantelor perene din preeriile nord-vestului american, ceea ce l-a echipat cu o nouă paletă folosită ulterior în Battery Park şi pe High Line, în New York.   High Line, în Manhattan, New York, este cu siguranţă cel mai iconic gest peisager al ultimelor decenii, care a demonstrat magistral forţa regeneratoare a naturii şi moştenirii culturale în oraş, inspirând multe ambiţii similare în oraşe din întreaga lume. Având ca date de temă cerinţa de a ilustra varii secvenţe de luminiş, preerie şi luncă, Piet Oudolf şi-a încercat mâna în reconstituirea spiritului liber şi sălbatic al naturii care luase în mod spontan în stăpânire calea ferată din Manhattan. The Bosque şi The Gardens of Remembrance în Battery Park reprezintă o altă lucrare publică majoră a lui Piet Oudolf în New York. Cele două grădini au teme diferite: un crâng cu plante de preerie şi de pădure, şi o grădină care combină 114 de soiuri diferite de plante perene şi native, simbolizând rezilienţa localnicilor după atentatul din septembrie 2001. În fiecare an, plantele renasc cu forţă sporită, subliniind mesajul parcului. Un prim proiect realizat de Oudolf în Statele Unite, Lurie Garden (Millenium Park, Chicago) a reprezentat oca­zia ideală pentru horticultor de a-şi extinde şi aprofunda cunoaşterea plantelor de preerie nord-vest america­nă. Prinsă între peluza pavilionului Jay Pritzker realizat de Frank O. Gehry & Associates şi extensia Institutului de Artă proiectat de Renzo Piano Building Workshop, înconjurată de arta lui Anish Kapoor şi Jaume Plensa, grădina reprezintă un necesar moment de respiro care se sustrage formalului, contribuind cu o notă pastorală la atmosfera vivace din Millennium Park.   Piet Oudolf este singurul horticultor invitat să-şi prezinte munca în cadrul Bienalei de la Veneţia, în 2010, după arhitecţi peisagişti precum Gustafson Porter LTD şi Gustafson Guthrie Nichol LTD în 2008 şi Lara Favaretto în 2009. Instalaţia sa „Giardino delle Vergini” este definită de grupuri de plante care se repetă în două planuri: un strat cu plante mici, foarte texturale, proeminente, şi un strat cu plante înalte întrerupt de grupări de plante joase, pentru a crea un sentiment spontan. Împreună, cele două dau impresia unei pajişti înalte. Piet Oudolf a contribuit şi la estetica unuia dintre faimoasele pavilioane Serpentine realizate în fiecare an în Kensington Gardens, mai precis la structura proiectată de Peter Zumthor în 2011 ca un „hortus conclusus”, o grădină închisă. Concepută ca o oază de linişte, grădina este adăpostită de pavilionul înfăşurat în jurul său pentru a o decupa din spaţiul parcului ca pe un moment de respiro. Inflorescenţele dominante ale grădinii, de culoare galben-muştar, aparţin păstârnacului.