Profil UN Studio
Trei nume domină arhitectura olandeză de astăzi: OMA (studioul de arhitectură al lui Rem Koolhaas), MVRDV şi UN Studio.
Forme spectaculoase, materiale de ultimă generaţie, bugete adeseori uluitoare şi, înainte de toate, un demers teoretic foarte bine articulat până la punctul de a deveni „Şcoală”. Dacă OMA, în peisajul post-structuralist, a deplasat interesul de la forme şi obiecte în sine către studiul condiţiilor în care se nasc formele şi obiectele, iar mai tinerii MVRDV au promovat un mecanism de generare a arhitecturii ce are la bază nenumărate date statistice legate de context, UN Studio s-a întors spre esenţa obiectului arhitectural. Teoria structurilor generative, rezultate ale celor mai noi tehnologii digitale, s-a transformat rapid într-o nouă modalitate de a practica arhitectura.
UN Studio s-a născut în 1988 la Amsterdam, „părinţi” fiindu-i Ben van Berkel şi Caroline Bos. Van Berkel a studiat arhitectura la Rietveld Academy din Amsterdam şi la Architectural Association din Londra, obţinându-şi diploma în 1987, iar Caroline Bos a urmat cursurile de istoria artei la Birkbeck College de la Universitatea din Londra, absolvind în 1991. Nu întâmplător, demersul lor teoretic capătă adeseori un aer didactic (aşa cum vedem în deja celebra carte „Design Models”): cei doi au o semnificativă experienţă universitară la instituţii prestigioase precum Princeton University, New York’s Columbia University, UCLA, Rotterdam Berlage Institute etc.
Într-o perioadă în care arhitectura a devenit transnaţională, UN Studio a simţit nevoia să se delimiteze ferm de ceilalţi „concurenţi”, iar inspiraţia au găsit-o în posibilităţile infinite ale tehnologiei. Pe Rem Koolhaas l-au criticat pentru că practică o arhitectură a „constructelor verbale”, ce nu-şi găseşte coerenţă formală în afara propriului teritoriu teoretic.
Au atacat de asemenea programul MVRDV legat de „datascapes”, susţinând că acele cantităţi uriaşe de informaţie nu pot conduce către soluţii arhitecturale unice. Aşa că au venit cu un nou concept: „forţele mobile”, care generează „modele de design” („design models”). UN Studio şi-au propus să le explice arhitecţilor că există şi un alt mod de abordare a arhitecturii, renunţând la abordarea individuală şi progresivă a fiecărui proiect în favoarea realizării unui model ce poate fi transformat şi reinterpretat de la un proiect la altul. Spre exemplu, banda lui Möbius, varianta ei tridimensională, sticla lui Klein şi trifoiul sunt variaţii ale aceluiaşi model matematic pe care arhitecţii olandezi l-au folosit în moduri diferite în proiecte diferite. Modelarea complexă şi extrem de detaliată nu este însă posibilă fără ajutorul celor mai performante tehnologii digitale. În acest context, proiectul de arhitectură se eliberează de intervenţiile subiective ale arhitectului, întorcându-se în sine pentru a deveni un pur construct plastic. Foarte seducătoare, arhitectura celor de la UN Studio se eliberează însă şi de orice determinare etică, apropiindu-se şi mai mult de câmpul artei.
Deşi îşi are sediul la Amsterdam, UN Studio împreună cu partenerii Tobias Wallisser şi Harm Wassink au lucrat în numeroase ţări, proiectele fiind variate, de la clădiri publice la infrastructură şi planificare urbană. Faima internaţională le-au adus-o câteva proiecte ce au devenit veritabile icon-uri: Podul Erasmus din Rotterdam (1990–1998), Complexul de birouri La Defense din Almere (1999–2004), Casa Möbius din Het Gooi (1993–1998), Hotelul Castell din Zuoz (2000–2004) şi recent inauguratul Muzeu Mercedes-Benz.
Înalt de 139 de metri, întinzându-se pe o lungime de 800 de metri, Podul Erasmus domină, cu silueta-i sinuoasă, artistică, oraşul olandez, motiv pentru care a şi devenit unul dintre punctele de orientare. Asemănat de mulţi cu o harfă, şi datorită pilonului asimetric, podul dezvăluie un discurs al detaliilor urmărite până la dizolvare. Noaptea, când podul devine o simplă siluetă, o lumină specială pune în valoare partea interioară a proiectului, cu reţeaua sa de cabluri ce răsar deasupra apei, o reflecţie dematerializată a identităţii din timpul zilei.
Contorsionata casă Möbius se tot învârte în jurul ei înseşi, ferindu-i pe locuitori de rutina locuirii. Ideea celor de la UN Studio a fost de a crea în aceeaşi casă traiectorii diferite, care să urmeze activităţile unei zile, ţinând cont de faptul că locuinţa este şi loc de muncă. Modelul benzii lui Möbius nu este folosit cu rigoare matematică, ci mai degrabă este interpretat ca o diagramă în jurul căreia se organizează elemente arhitecturale precum lumina, spaţiul, materialele, mişcarea. Principiul celor două entităţi spaţiale, fiecare cu propriul traseu, dar adeseori intersectate, trece de organizarea clădirii, pentru a se răsfrânge chiar asupra materializării ei. Există două materiale utilizate pentru realizarea casei: betonul şi sticla. Părţile din beton devin adesea şi mobilier, iar faţadele de sticlă se transformă în pereţi despărţitori. Profitând din plin de context, casa se desfăşoară pe orizontală, permiţând locuitorilor să se bucure de peisaj în fiecare moment al zilei.
Când van Berkel l-a întâlnit pe Ruedi Bechtler, curator şi colecţionar de artă, proprietarul Hotelului Castell din Elveţia, acesta i-a cerut „o arhitectură la fel de bogată spiritual ca şi arta de calitate”. Remodelarea hotelului vechi de peste o sută de ani s-a transformat astfel într-o provocare, „regizată” de olandezii de la UN Studio (aceştia s-au ocupat de cea mai mare parte a amenajării). Într-un peisaj impresionant, către care hotelul se şi deschide constant, interiorul şi ceea ce oferă el devine primordial. „Poţi să-ţi pierzi vremea chiar în camerele hotelului. Nu este un lucru comun în arhitectură”, mărturiseşte Van Berkel. Impresionantă este şi baia turcească (hamam), realizată de UN Studio, în interiorul hotelului, singurul loc unde nu sunt expuse opere de artă. Materialele preţioase, sticla care-şi schimbă permanent culoarea în funcţie de lumină, formele sinuoase transformă acest spaţiu într-o acuarelă tridimensională, un soi de basm arhitectural.