Proiectul Pro Şura – Construcţii vechi pentru timpuri noi
Toate evaluările arhitecturii tradiţionale duc în aceeaşi direcţie: case vechi, strâmbe, nespus de frumoase, unele părăsite, altele sortate în grămezi de piatră, lemn, ţigle şi tâmplării, cele mai multe în paragină, aşteptând calea focului, câteva reparate cum s-a putut şi folosite, iar toate celelalte dublate de case mai noi şi mai bune. Important este însă, că fiecare casă are o poveste: oamenii care o locuiesc sau au locuit-o, timpul în care au locuit-o, felul în care au construit-o şi au îngrijit-o şi viaţa lor de acum. Povestea este motivul pentru care o casă este aşa cum este.
Pentru a înţelege cum pot fi aceste case păstrate şi integrate în locuirea modernă, asociaţia culturală Câte-n lună şi-n mansardă a început proiectul Pro Şura – Construcţii vechi pentru timpuri noi, finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional şi derulat în parteneriat cu Fundaţia Pro Patrimonio, Fundaţia Social-culturală pentru democraţie „identitate, unitate, generozitate, acţiune” din Baia Mare, biroul de arhitectură Ina Funeţean, Baia Mare şi Primăria Şişeşti.
Prin acest proiect aplicat pe zona comunei Şişeşti, Maramureş, o echipă de etnologi, sociologi şi arhitecţi încearcă să arate că vechile case pot fi încă bune de ceva. Nu pentru că sunt frumoase şi tradiţionale – din păcate aceste argumente nu conving pe nimeni –, ci pentru că sunt încă bune, chiar dacă, uneori, funcţiunea a dispărut, pentru că sunt deştept făcute – vara e răcoare, iarna e bine, laptele nu se strică înăuntru –, pentru că toată gospodăria (case, şuri, coteţe, umbrar, pomi) are un sens şi o rânduială.
Refolosirea vizează diferite aspecte: în plan concret, prin construcţia propriu-zisă, părţi componente sau materialele care o alcătuiesc şi în plan abstract, prin comportamente şi tipologii spaţiale, metode şi tehnici de construcţie. Refolosirea trebuie făcută în spiritul locului, cu respect faţă de obiect, context şi nevoile actuale ale oamenilor.
Discursul echipei proiectului se bazează pe o serie de studii de teren, propuneri de reamenajări, sfaturi de a construi şi a refolosi, materializându-se prin publicaţii şi expoziţii. Studiile de teren pun laolaltă casa şi povestea şi reprezintă o colecţie de relevee arhitecturale şi socio-etnologice ale gospodăriilor considerate. Propunerile de refolosire a unora dintre case, care au ca scop să creeze noi modele pentru locuitori, arhitecţi şi administraţia locală, fac legătura între povestea casei şi nevoile locuitorilor ei. Povestea explică starea prezentă şi ajută la găsirea unei soluţii de refolosire. Sfaturile-recomandări vizează importanţa asocierii corecte de materiale şi tehnici de a construi, precum şi a alăturării de vechi şi nou.
Casele întruchipează cerinţe ale oamenilor şi poveşti. Dar sunt mai mult decât adăposturi, iar valoarea lor trebuie înţeleasă şi folosită. Sunt case pentru oameni, dar şi case pentru case. Pentru că se poate răspunde la ce anume au oamenii nevoie acum, fără a renunţa la valorile şi tradiţiile unui loc.
Povestea celor 10 gospodării studiate din satele Şişeşti, Dăneşti şi Şurdeşti, laolaltă cu povestea familiilor care le locuiesc, dar şi detalii despre tehnicile şi materialele de construcţie au fost strânse într-un Ghid de bune practici pentru valorificarea construcţiilor vechi. Acesta este structurat în patru capitole: specificul locului, propuneri concrete şi studii de teren, studii de reconversie şi utilizare a şurilor şi recomandări pentru reparaţii şi reabilitare a construcţiilor vechi.
Gospodărie Maria P., Şişeşti
Gospodăria doamnei Maria P. din Şişeşti este una tipică pentru zonă, bine conservată şi îngrijită, în care am remarcat casa veche – locuită şi şura veche – folosită în mod tradiţional. Ele sunt reprezentative pentru specificul zonei, atât timp cât încă sunt folosite în mod adecvat şi sunt întreţinute. Casa e construită în 1930 de către părinţii Mariei Poduţ. E o casă mare, cu două camere, dintre care una curată, şi o tindă, iar pe două laturi casa are un târnaţ din lemn. În ultima perioadă nu s-au mai adus modificări esenţiale casei, cu excepţia unei reparaţii, care a constat în consolidarea improvizată a colţului stâng (stricăciunea a fost cauzată de trepidaţiile produse de buldozerele care asfaltau drumul). Casa era lipită mai demult de două ori pe an, cu lut şi var de culoare albastră („miereală”), dar care nu se mai găseşte de cumpărat. Astfel, au trecut mai mulţi ani de când nu s-a mai „muruit”. Şura este făcută de-odată cu casa, a fost acoperită cu paie, însă în 1965 s-a lărgit, s-au schimbat şi uşile, s-au înlocuit paiele cu ţiglă, de teama unui incendiu, care ar fi putut fi cauzat de recenta introducere a curentului electric în sat.
Viitor probabil
Moştenitorii nu apreciază calităţile gospodăriei tradiţionale, existând o relaţie distantă cu actuala proprietară. De aceea, locul va fi probabil abandonat, rămânând să aştepte un posibil cumpărător. Dacă aşteptarea va fi lungă, locul va intra în paragină şi va fi din ce în ce mai puţin valoros. Spiritul va dispărea treptat, amintirea unei gospodine exemplare şi a muncii ei se vor stinge.
Viitor posibil
Moştenitorii sau viitorul cumpărător ar putea conserva specificitatea locului, păstrând şi întreţinând casa. Ea nu va fi lăsată nefolosită, va fi permanent locuită, întreţinută şi, eventual, modernizată atât cât e nevoie pentru a asigura un trai confortabil şi la standardele actuale de locuire: realizarea unei băi în casa veche şi a unor reparaţii la soclu, finisaje.
Gospodărie Gheorghe P., Şurdeşti
Gospodăria familiei Gheorghe P. din Şurdeşti este una model, bine îngrijită, prosperă, aşezată pe un loc drept, privilegiat în sat. Proprietarii, în vârstă, sunt oameni harnici şi mândri de munca lor. Casa şi anexele (şură, depozit de lemne etc.) au fost modificate în timp, dar păstrează armonia unui ansamblu tradiţional.
Povestea construirii şurii ne-a fost spusă de domnul Pop după cum urmează: „Şi-am tăiat lemnele, că aveam pe pământul meu stânjar. Apăi, cu sârisău, cu femeia, eram tineri. Cu sârisău de ăla. (…) Şi apăi cu aceala, am îmburdat colo lemne, crengi, pe car – era car atunci – şi până acasă, rând pe rând, până am avut cât mi-o trebuit. No, şi după aceea, a trebuit să aduc alea de brad. (…) Şi acelea le-am adus cu carul din vârful dealului. Şi pe acelea le-o cioplit atuncea, că nu era ţirculă şi gater… le-o cioplit cu securea. Le făcea creste aşa, şi iar i-am băgat pe oameni prin tăte… mi le cioplitu-le. Şi după ce mi-o cioplit, le-am băgat de mi-o ridicat-o. Tăte lemnele le-am adus eu cu caii, câte-s pe aici. Tăte le-am făcut eu: asta, ceie, lemnăria, coteţele, şura, tăte-s făcute de mine. Şi lucru manual.”
Viitor probabil
Bătrânii sunt „ţărani”, copiii lor s-au dus la oraş şi au devenit „orăşeni”, nepoţii s-au născut deja orăşeni – sunt „domni”. Nepoţii se întorc la gospodăria bunicilor, doar ca să-i viziteze de sărbători şi în vacanţe şi nici unul dintre ei nu va veni să locuiască aici pentru a îngriji gospodăria când bunicii vor fi murit. Vor vrea s-o vândă. Cine va cumpăra, o va face pentru un teren deosebit – bine orientat, plan, roditor – şi nu pentru o gospodărie veche, în paragină, dacă va fi lăsată goală multă vreme. Cine va veni, va construi ceva nou, modern şi toată istoria locului, munca de o viaţă a unor oameni harnici şi rădăcinile unei familii vor dispărea.
Viitor posibil
Vreun nepot sau o nepoată va înţelege cât de valoros este locul şi se va simţi mai aproape de spaţiul unde familia îşi are originile. Va păstra gopodăria şi o va moderniza în armonie cu specificul ei. Va locui gospodăria. A fi „ţăran” sau „orăşean” e o etichetă rămasă din ideologia comunistă, însă, în zilele noastre, nicio ipostază dintre cele două nu este mai bună decât cealaltă. Gospodăria tradiţională este mai aproape de idealul de dezvoltare durabilă pe care îl promovează lumea modernă, astfel încât tinerii vor şti să aprecieze munca bunicilor şi s-o continue. În felul acesta, viitorii nepoţi şi strănepoţi vor beneficia de farmecul unui loc unic.
Gospodărie Maria G., Şişeşti
,,Casa roz” (cum i-am spus de prima oară când am văzut-o) este vechea casă a familiei, construită în anii ’30 de către socrii proprietarei. De la depărtare, pare a avea pereţii din flori. Toată gospodăria este un model de conservare a tradiţiei şi de bună îngrijire a unor oameni gospodari.
Casa este una mare, cu două camere şi o tindă, împânzită de ghivece de flori pe exterior. Modificări esenţiale nu au fost aduse, doar culoarea casei, iniţial albastră, a fost schimbată în roz, pentru că „s-a mai modernizat lumea”. Gospodăria mai cuprinde o şură tradiţională, un găbănaş folosit ca magazie, o căsuţă (bucătărie de vară) şi alte anexe. Înainte, existau două şuri acoperite cu paie: cea din drum a fost dărâmată pentru că familia nu mai avea foarte multe animale, iar cea existentă a fost mutată pe un alt loc. Acoperişul de paie a fost schimbat în anul 1995, din cauza stării deteriorate şi a lipsei paielor în zonă. Căsuţa a fost zugrăvită în roz şi reabilitată cu polistiren, iar uşa şi o parte din geamurile de lemn au fost înlocuite cu termopan. Dar, după cum spune Maria G., nu a fost o decizie foarte bună: „E mai ermetică şi nu intră frigul aşa tare. Dar mai bine fără d-astea, că tare stă închis în cameră şi una-două se face mucegai şi pe lapte. Şi nu e aşa aer ca până amu. Era mai bine cu uşa de lemn”.
Viitor probabil
Casa veche va fi păstrată în forma actuală de către Maria G. şi copiii săi (unii dintre ei plecaţi din România, alţii în sat, la casele lor): „Aşa cum e să rămâie, ei să-şi facă alta nouă. Să rămâie cât o putea în picioare. E toată făcută din stejar şi e tare bun. Cu fundaţie de piatră. (…) şi stejarul ţine mai mult, nu ca astălalte lemne. Amu, vezi, tare multă bază pun p-astea vechi, nu le trebuie noi, le trebuie vechi. De ce s-o schimbăm dacă-i bună?!” Păstrarea casei şi a gospodăriei în forma actuală este de apreciat nu doar pentru că prezervă stilul arhitectonic tradiţional, ci şi pentru că se află în armonie cu peisajul înconjurător.
