Editorial #204: P(r)ost covid city. Oportunități de sezon
Treaba asta cu orașul postcovid e la modă, orice gospodină urbană o știe. Să o abordezi într-o revistă de arhitectură pare logic, că dacă nu revistele de arhitectură s-ar ocupa de problema orașului, atunci cine, cele de gătit, de fitness, de femei? Probabil că nu, deși nici de la cele de arhitectură nu trebuie așteptate panacee. Ba chiar a gândi orașul în termenii arhitecturii poate fi, uneori, mai nociv decât în termenii gătitului. Istoria păstrează catastrofe urbane pornite din minți de arhitecți și nu de bucătari. Sigur că mai departe în revistă veți găsi perspective, viziuni, propuneri arhitecturale ce au de-a face cu orașele noastre de după pandemie, dar aici îmi voi lua libertatea de a devia de la linia profesională a restului paginilor.
Nu mai știu la ce ne-am gândit exact când am ales tema, dar știu că am făcut-o la sfârșitul anului trecut, când ni se părea că până acum lucrurile vor fi avut vreme să se liniștească, ba să mai ofere și ceva perspective post. Că marile minți active vor fi profitat de ocazie ca să propună proiecte vizionare, că deja concluzii se vor fi tras și că vom fi devenit ceva mai sănătoși la noi în orașe și poate chiar și mai deștepți. Ei, bine…
Ei bine, probabil că ar fi trebuit să ne formulăm mai realist așteptările. În primul rând să nu mai considerăm pandemiile ca pe niște ocazii de a regândi ceea ce ni se pare strâmb, pentru că nu sunt. Faptul că, o vreme, covidul ne-a ținut în casă și ne-a obligat să ne înfruntăm demonii de care de obicei ne ferim, prea ocupați cu munca, cu obligațiile sociale, cu alea alea, nu a dus la prea mare lucru. Pandemie egal oportunitate nu sună realist decât pentru marile averi, care au crescut neverosimil în perioada asta, ar trebui să ne fi lămurit deja, dacă am fost atenți la zgomotul lumii. Ar fi poate interesant de văzut un grafic al felului în care s-au mișcat banii lumii în perioada pandemiei, în funcție de cantitatea deja posedată înainte. Nu insist, deși nu e chiar alt subiect, că puterea exprimată prin indicatorul ăsta e unul dintre factorii cei mai importanți care ne sculptează orașele. Probabil cel mai.
Spuneam că pandemiile nu sunt ocazii de a regândi lumea, pentru că ele nu reprezintă decât accidente de parcurs și la accidente răspunzi cu măsuri asiguratoare, nu cu schimbări de paradigme. Când creșterea vitezei mașinilor a început să producă accidente spectaculoase, nu am renunțat la mașini, ci am căutat să le facem mai sigure. Am inventat centuri de siguranță, sisteme de frânare asistate, ranforsări, airbag-uri și am întărit regulile în trafic. Dar nu ne-am gândit nicio clipă că ar putea fi ceva în neregulă cu principiul. Că a te deplasa mult mai repede decât a fost proiectat corpul să o facă ar putea conține în sine ceva greșit. În competiția pentru a deveni șeful scării, orice metodă e permisă și câștigătorul are întotdeauna dreptate.
Dacă nu e posibil și nici sănătos să ne regândim de fiecare dată orașele după accidentele de parcurs, nici exemplul cu mașinile nu e chiar la întâmplare. El ilustrează, după mine, măcar două principii importante care ne guvernează în așa măsură lumea încât ni se par de la sine înțelese, deși n-ar trebui să fie, și are o legătură mai mare decât pandemia cu orașele. Despre legătura cu orașele nu comentez, afară de constatarea simplă că formula neoliberală a automobilismului este responsabilă de probabil cele mai multe mizerii cu care ne confruntăm. Iar electrificarea lor nu ajută la mare lucru. Revenind, primul principiu este cel al progresului infinit (și fără chestionarea periodică a direcției). Odată acceptată mantra progresului nelimitat, limitele aparente nu sunt decât bariere de etapă ce se cuvin depășite. Deci nu contează dacă direcția e bună, important e să mergem înainte.
Al doilea este încrederea oarbă în tehnică. Adică în faptul că orice problema este rezolvabilă prin intervenție externă, de natură tehnologică. Extrapolând la subiectul nostru, rezultă că orașele trebuie să se dezvolte nelimitat, ăsta e mersul lumii, orice neajuns urmând să fie rezolvat prin mijloacele tehnice adecvate. Dacă mai apar din când în când probleme, e numai pentru că n-am apucat să le dăm răspunsul tehnic cuvenit. Dar lucrăm la el. Are deci sens să luăm o pauză de la proiectatul de răspunsuri tehnice la probleme și să ne gândim mai bine? Probabil că nu, că asta ne-ar scoate din competiție și ne-ar transforma în ciudați preocupați de lucruri nerentabile.
Orașele sunt, după mulți, cea mai frumoasă invenție a omului, dar, mai nou, și cea mai nocivă. Sunt cele mai poluate medii locuite vreodată de om și responsabile cu aproape două treimi din producția de gaze cu efect de seră, deși acoperă doar 2% din suprafața pământului. Asta în timp ce consumă mai bine de trei sferturi din energia produsă. O fi un model plauzibil de dezvoltare, cu care merită să mergem înainte? Clar! Pentru că asigură bunăstare cosmică pentru unii, și condiții de viață relativ decente pentru alții. Că sunt teatre și mall-uri și spitale și restaurante cu produse bio. Cu locurile de parcare e ceva mai prost, dar ne descurcăm până la urmă. Oricum, nu există alternativă.
Când te uiți din direcția asta, pandemia pare o glumă, iar la glume răspunzi în glumă, ca să nu te faci de râs. De-aia nici măsurile imaginate ici-colo de alții nu pot suna altfel. În locurile în care e concentrată mai bine de jumătate din populația globului trebuie neapărat implementate măsuri de păstrat distanța, eventual prin piețe cu marcaje pe jos. Ne-adunăm ca să stam departe unii de alții cum ar veni. Circulăm pe rând, schimbăm orele de muncă, mai lucrăm de pe-acasă o vreme, din când în când. Mai reducem mersul la crâșmă, dacă se poate. Deocamdată despre asta e vorba în răspunsurile la provocările virusului ăstuia nenorocit, că tehnica nu ne-a ajutat cu niciun dispozitiv care să ne protejeze stând lipiți. Dar nu ne pierdem speranța, găsește ea ceva.
Eu cred că dacă există și un lucru bun pe care pandemia l-a adus, acela a fost constatarea limitelor de siguranță ale orașului modern. Constatarea de facto, concretă și imediată a relelor pe care le aduce tipul ăsta de existență la pachet cu binele. Dar dacă nu facem efortul să vedem că ele nu se datorează exclusiv unui virus imposibil de controlat, ci problemelor structurale ale mediului în care evoluăm, degeaba. Dacă ne gândim să răspundem numai cu măsuri sanitare sau de design urban sau digitalizare masivă, suntem pe drumul greșit. Combatem, cum ar veni, seceta cu cântece rituale. Tratăm fractura de tibie cu ierburi.
Iar noi, arhitecții, cu ce ne ocupăm în vremea asta? Contribuim și noi cu ceva? Din câte văd în jur, contribuim din plin, că se construiește într-o bucurie. Atât de tare că au explodat prețurile tuturor materiilor prime de câtă cerere e. Construim însă altfel acum că am avut experiența pandemiei? Cu mai mulți metri pătrați per capita, cu spații publice mai largi, cu natură mai multă, cu infrastructură medicală mai accesibilă și mai performantă? Mai degrabă ne înregimentam sub sloganuri ipocrite, la modă, de tip Smart City, Sustainable City, Creative City etc., care ne permit să ne vedem nestingheriți de treabă.
Mie, unul, mi se pare că momentul este unul foarte privilegiat de a asista la ipocrizia lumii. De a observa lipsa de scrupule a unui sistem care promite constant salvări și livrează de fapt, permanent, catastrofe în derulare. Dar nu ne vom da seama de asta cât insistăm să vedem viitorul ca pe ceva pozitiv. Când perspectiva noastră se bazează pe promisiuni, și nu pe constatări. Știu că suntem construiți așa de două milenii de creștinism pe care mai recent l-am exportat lumii întregi ambalat în staniolul democrației liberale, capitalismului triumfător sau cum s-o numi modelul asta de societate care a reușit să-i convingă pe toți. Doar că viitorul pozitiv nu e deloc ceva cert, mai ales de când Dumnezeu drăguțul a ieșit din ecuație și am rămas singuri. Pare să fie astfel când ne uităm la anumite bucăți ale prezentului nostru în raport cu trecutul și ne gândim că asta-i regula. Dar nu e. Ne place să credem așa din inerție și din teama de a evita cofruntarea cu demonii prezentului.
Pentru mulți viitor înseamnă însă, încă, speranță. Stați deci liniștiți, o să fie bine. N-are cum să fie altfel. Se ocupă oamenii de știință, softiștii, creativii, arhitecții. Numai că astăzi oamenii ăștia sunt doar angajații – direct sau indirect – unor băieți care au și alte priorități, în general să profite, nu să schimbe. Produsele minților celor de mai sus nu vor ajunge la noi dacă nu sunt în acord cu scopurile angajatorilor, să nu ne amăgim. Așa că mai bine ne vedem de treabă și nu ne mai gândim. Iar noi, arhitecții, mai facem niște milioane de metri pătrați construiți și așteptăm cuminți să schimbe ceva, altcineva…
Bruno Andreșoiu
Editorialul din igloo #204 / octombrie-noiembrie 2021 / Post Covid City
