Publicitatea in oras

Avem un oraş, ce facem cu el? Se pare că în cazul Bucureştiului răspunsul a fost rapid găsit: îl îmbrăcăm în panouri publicitare, în mesh-uri uriaşe, în afişe, stickere, fluturaşi etc.

Anchetă realizată pentru igloo de Viorica Buică
Foto: Ioana Tudora, Doru Popescu, Vlad Nancă

Legi care reglementează afişajul în spaţiul urban există, se pare însă că numai pe hârtie. Clădiri de patrimoniu, cu faţadele dezintegrate, se trezesc peste noapte împachetate în pânze multicolore. Ascunzând mizeria, nepăsarea, sărăcia, toate aceste inserţii nu fac adeseori decât să urâţească şi mai mult oraşul. Am invitat specialişti din direcţii diferite să discute prezenţa publicităţii în spaţiul urban, să comenteze situaţia existentă şi, eventual, să propună soluţii.

Dan Marin, arhitect
Acoperirea clădirilor cu panouri publicitare anulează o dimensiune esenţială a efortului creativ al arhitectului pentru că, devenită un simplu suport pentru reclame, faţada este deposedată de valoare şi semnificaţie publică. Invazia publicităţii out-door este nu doar efectul vizual al unui comportament rapace şi primitiv, ci şi demonstraţia, involuntară, a modului în care (nu) funcţionează la noi legile şi instituţiile.
1. România are o legislaţie internă privind urbanismul (Legea 350/2002), autorizarea construcţiilor (Legea 50/1991 republicată), zonele protejate (Legea 5/2000), protecţia monumentelor istorice (Legea 422/2001) şi a aderat totodată la Convenţia internaţională de la Granada privind protecţia patrimo-niului arhitectural al Europei (1985), respectiv la Convenţia internaţională de la Florenţa privind protecţia peisajului (2000). La nivel local, Consiliul General a adoptat, încă din 1997, un regulament local de publicitate stradală, cu referiri explicite la zonele istorice şi la spaţiile plantate.
Atâta timp însă cât clădirile de valoare din zona centrală, inclusiv cele clasate monumente, sunt desfigurate prin acoperirea cu mesh-uri sau cu panouri şi cât spaţiile publice reprezentative sunt parazitate de obiecte publicitare de mari dimensiuni, este evident că legile sunt încălcate şi că administraţia publică nu-şi face datoria, la toate nivelurile sale: Primăria Municipiului Bucureşti, primăriile de sector, Direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional, Inspectoratul de stat în construcţii. A fost nevoie de un protest al Ordinului Arhitecţilor pentru ca Primăria să reacţioneze şi să promită că va face ceea ce, în baza atribuţiilor sale legale, trebuia să facă demult, din proprie iniţiativă.
2. Este posibil ca nu toate mesh-urile sau panourile să fie ilegale; unele chiar s-ar putea să aibă autorizaţii şi avize (formal) legale sau să se bucure de „înţelegere” tacită din partea autorităţilor. Haosul publicitar bucureştean nu este doar un semn al dezorganizării şi al nesimţirii, ci şi al corupţiei.
3. Încercări de a disciplina publicitatea au mai existat, toate eşuate, din diferite motive. Acoperirea faţadelor a creat însă o situaţie fără precedent, iar dacă Primăria doreşte să găsească o soluţie durabilă, punând capăt bâlciului din centrul Bucureştiului, trebuie să facă trei lucruri: în primul rând, să nu mai considere publicitatea ca o problemă preponderent economică, ci prioritar ca una de imagine (vezi nota); în al doilea rând, să preia iniţiativa, scoţând la licitaţie amplasamente stabilite prin documentaţii de urbanism inteligente, nu prin lupta oarbă dintre diverse agenţii; în al treilea rând, urmând exemplul altor municipalităţi, inclusiv din România, să restaureze faţadele clădirilor din centru, redând demnitatea unui oraş care se vrea a fi o capitală europeană.

Notă: Cei care invocă aşa-zise modele străine (Times Square din New York sau Picadilly Circus din Londra) ar trebui să realizeze faptul că ele se limitează la spaţiul unei singure pieţe.

Mihai Ghyka
IAA şi Ordinul Arhitecţilor din România, al cărui preşedinte este arhitectul Şerban Sturdza, au iniţiat un demers de autoreglementare în domeniul publicităţii stradale din Capitală.
Astăzi publicitatea outdoor din Bucureşti este haotică. Legea, mult prea restrictivă, este complet ignorată de publicitari şi neaplicată de autorităţi, generând un sistem în care totul este posibil.
Este evident pentru orice persoană de bună credinţă că publicitatea stradală a ajuns la saturaţie, prin cantitate şi competiţia „de-a cine are mesh-ul mai mare”. Parcurgeţi cu capul ridicat axa Romană – Unirii. Priviţi o clipă DN1 către Nord, de pe Podul Otopeni. Ne regăsim în situaţia în care o parte semnificativă din locaţii au impactul redus de densitatea mesajelor. Ceea ce împinge publicitarii către cumpărarea unor suprafeţe de expunere din ce în ce mai mari, spre a ieşi, cumva, în evidenţă. De vină nu pot fi nici clienţii, nici companiile de publicitate stradală. Fiecare îşi urmăreşte obiectivul profesional, acţionând după regulile pieţei. Iar piaţa publicitară din Bucureştiul de astăzi nu are reguli în funcţiune.
Din punct de vedere arhitectural, centrul Bucureştiului are de suferit. Oraşul îşi vede acoperite faţadele, ca într-un bal mascat al publicităţii, în care clădirile îşi ascund adevărata faţă de privitor. În spatele pânzelor publicitare, faţadele sunt de prea multe ori triste, măcinate de timp, praf şi nepăsare. De fapt, pânza le ascunde ridurile şi sărăcia. Astfel, într-o primă fază, descoperirea faţadelor de mesajele publicitare va readuce în prim-plan cenuşiul oraşului. Efortul de autoreglementare al industriei trebuie să fie însoţit de unul de restaurare, coordonat şi, în mare parte, finanţat de Primărie.
Acţiunea IAA, coordonată cu companiile de publicitate stradală membre IAA, este un demers responsabil în direcţia unei publicităţi stradale decente şi eficiente. IAA a deschis un dialog cu Ordinul Arhitecţilor şi cu Primăria Capitalei. Pornind de la actuala stare de fapt, la 16 noiembrie, părţile evocate mai sus au agreat asupra suprimării publicităţii pe monumentele istorice. Intenţia acestui grup de lucru este aceea de a găsi soluţii împreună, pentru o publicitate stradală demnă de o capitală europeană. Sunt convins că acest demers este necesar şi posibil.

Augustin Ioan, arhitect
De câţiva ani, mari panouri făcând reclamă unor lucruri de care avem sau nu nevoie ocupă faţadele clădirilor din Bucureşti. Oraşul a devenit un templu al consumismului, redus la rolul de suport pentru marile „icoane” intercesoare între buzunarele noastre şi ale celor care ne vând iluzii şi obiecte. Pe faţada magazinului Unirea, obiecte supradimensionate schimbă scara locului. Asociaţiile de proprietari se folosesc de această sursă de venituri spre a-şi achita taxele aberante pentru nişte utilităţi neperformante, ţinute la rândul lor în viaţă de proastele politici etatiste, centralizante. Ascunşi de lumina zilei îndărătul detergenţilor, maşinilor de spălat, călcat, plimbat, a produselor la care, în genere, nu vor avea acces vreodată în chip real, cetăţenii plasaţi cu blocul în poziţii strategice ale oraşului (centru, puncte de fugă ale marilor intersecţii, lângă noile mall-uri ultracentrale) aşteaptă – ce? De pildă, aşteaptă ca autorităţile locale, Ministerul Culturii (pentru clădirile de patrimoniu) să îşi exercite mandatul încredinţat prin vot, acela de a veghea la interesul public.
Colegul meu Dan Marin se bate de ani de zile cu morile de vânt, în numele acestei cauze. Recent, Dan Perjovschi şi Marina Dumitrescu au scris despre această situaţie bizară. Reclama este atârnată de blocuri şi pentru că blocurile din spate, astfel, nu mai sunt vizibile în urâţenia şi delabrarea lor. Or, exact această camuflare ascunde problema, care este aceea a unui oraş în ruină. Prezenţa, pe socluri monumentale, a ultimelor modele de autoturisme, în Piaţa Revoluţiei ocultează faptul tragic că monumentele de for civic nu sunt repuse în drepturile lor (statuia lui Mestrovici, bunăoară) în locurile care le-au aparţinut. Maşinile ţin astfel loc, dar în acelaşi timp anesteziază dorul de monumente reale, semnificative.
Ceea ce începuse modest, ca o formă de cooperare între interesul public (ceasuri urbane, staţii de autobuz) şi cel privat, a devenit o formă violentă de apropriere a teritoriului public de către interesul privat, de vreme ce şi trotuarele, câte au mai rămas, sunt ocupate de drugii metalici susţinând, la vârf, imense panouri publicitare.
Dispreţul pentru calitatea spaţiului urban este vădită de exact modul în care acesta este lăsat pradă comsumismului celui mai deşănţat. Nu firmele publicitare sunt de vină, ci autoritatea: indolentă, incompetentă. Absentă: când puterea delegată de comunitate nu apără comunitatea, grupurile de putere personală acaparează teritoriul abandonat, neadministrat de aceasta.
Soluţiile, deci, nu sunt cele pe care comentariul, oricât de vituperant, le poate oferi din paginile revistelor de arhitectură, ambient şi lifestyle. Ele sunt politice, în chiar sensul originar al acestui termen, legat de administrarea polis-ului. Acolo, în primării, în birourile de umbră şi răcoare din parcul Herăstrău ale Ministerului Culturii, în fortăreaţa autistă şi dispreţuită a Parlamentului, acolo sunt de căutat reprezentanţii noştri, care nu ne reprezintă, pentru că nu aparţin comunităţilor nici fizic, nici ca agendă publică (dacă vor fi având vreuna, dincolo de interesul căpătuirii proprii, vai, prea evident). Pe scurt, absenţa autorităţii locale şi centrale duce la anomie.
Dar unde sunt, dincolo de această vale a plângerii care este presa românească, dincolo de cultura văicărelii, soluţiile reale? Ce ONG îngrijeşte de monumente? Poate că UAR sau OAR ar putea da în judecată primăriile sau MCC, sau doresc să îşi păstreze bunele relaţii personale cu liderii vremelnici ale acestora? Pot alte organizaţii civice să se ocupe şi de probleme reale, precum s-au preocupat, la vremea cuvenită, de soarta marginalului mausoleu comunist din Parcul Carol? Sau vizibilitatea scandalului rezultat din astfel de acţiuni ar fi neglijabilă, în vreme ce, spre pildă, o luptă „eroică” cu biserica ortodoxă, oriunde se va fi aşezând aceasta în oraş, dă mai bine la finanţatori? Nu pot să ştiu. Poate că nu aceiaşi trebuie să se bată pentru toate cauzele. Sau poate că greşesc şi este postmodern, deci „bine”, să trăim într-un oraş de simulacre, superficial la modul propriu, adică redus la epiderma care nu e a lui, lepros, redus la fluxuri de reclamă şi falsă „informaţie” nenecesară…

Ioana Tudora, arhitect
Despre publicitate se pot spune multe, se poate teoretiza infinit asupra eficienţei ei şi a rostului ei pe lume, se poate comenta mult despre relaţia ei cu spaţiul pe care încercăm să-l (mai) locuim. Că publicitatea e multă, proastă, agresivă, seacă, urâtă şi, în mijlocul vacarmului vizual provocat de masa ei informă, ineficientă… Că publicitatea ne omoară visele, spaţiile, imaginaţia şi privirile… toate acestea se spun, s-au spus şi se vor mai spune, mult, la fel de mult ca şi publicitatea şi la fel de ineficient. Publicitarii nu o să-şi schimbe năravul, iar publicitatea în oraşul nostru nu va căpăta caracter, ţinută şi personalitate decât (sperăm măcar atunci) mult mai târziu. Căci Bucureştiul nu este singurul oraş înecat de publicitate. Este doar singurul (?) în care ea este atât de informă. La Paris e la fel de multă publicitate, dar acolo ea face deja parte dintr-un esprit du lieu. Ea arată la Paris doar că la Paris, un afiş publicitar parizian este inconfundabil şi nu ascunde oraşul, ci îl pune în valoare, îi dă dinamică şi contemporaneitate. Dar şi acolo oamenii au „marre de la pub”. Asta ca să nu mai vorbim de Tokio.
Dar aş vrea să vorbesc aici de un tip anume de publicitate. Că publicitatea ne îneacă viaţa în mizerie vizuală ştim. Dar tot ea ne fură viaţa cu totul. Ca de exemplu acum, când suntem în plin sezon de furt publicitar. Tocmai asistăm, acum, astăzi, săptămânile acestea, la cum publicitatea şi marketingul şi comerţul pompos ne fură Sărbătorile de iarnă. Cum ne fură publicitatea Sărbătorile de iarnă? Aparent, această afirmaţie este absurdă, sărbătorile sunt sărbători, avem vacanţă, plecăm la munte, ne strângem în familie… ce pot avea toate acestea cu publicitatea? Acest furt nu are loc numai la Bucureşti, nu este un furt tipic dâmboviţean. El este universal. Chiar şi la Paris se fură Crăciunul. Şi chiar la Tokio.
Noiembrie. Ieşim în stradă, este deci noiembrie. Şi totuşi vedem deja globuleţe, beteli şi Moşi Crăciuni peste tot. Sărbătorile de iarnă au început. Deja! Iarba-i verde dar brăduţii sunt deja acolo. Suntem supuşi la o sărbătorire a Crăciunului continuă, timp de o lună, două, sau, aşa cum anunţă un afiş parizian „Crăciunul durează şase luni”, după care probabil că începe Paştele. Chiar şi Sf. Valentin se suprapune cu Crăciunul şi durează o săptămână. Dar să ne întoarcem la Crăciunul din noiembrie. În magazine suntem deja îndemnaţi să cumpărăm cadouri, globuleţe şi beteală, companiile fac tot felul de cadouri de sezon de acum până în martie, moşii de toate speciile invadează toate vitrinele…
Astfel încât atunci când Moş Niculae vine, trece înecat în roşul de Coca-Cola al internaţionalului Santa-Claus, iar Moş Crăciun găseşte, la sosirea lui mult aşteptată, o populaţie deja sătulă de sărbători, afanisită şi plictisită, astfel încât ne recuperăm indiferenţi cadourile de sub brad (ale căror cutii le-am găsit ascunse de mult prin dulapuri). Sarmalele şi „porcăriile” ne găsesc cu stomacul plin de reduceri şi promoţii… Nimic nu ne mai emoţionează la sosirea sărbătorilor. Suntem mai degrabă sastisiţi de sărbători, visăm deja la zilele normale ale cotidianului cenuşiu, ne dor ochii de la beculeţele colorate, sărbătoarea pare mai degrabă o isterie colectivă cronicizată.
Dacă ar fi să fim filozofi, precum Deleuze, am vorbi despre „un platou”, despre un „plan de consistenţă” care înlocuieşte creşterea ce sfârşeşte într-un punct culminant. Deleuze considera această logică a creşterii până la climax o „caracteristică regretabilă a minţii occidentale”. Şi totuşi, fără această caracteristică regretabilă… nu mai avem sărbători, nu mai avem evenimente. Într-o lume în care vorbim despre spaţiul-eveniment despre happening, despre… şi în care totul este transformat în eveniment, evenimentul însuşi este condamnat la dispariţie. Sărbătorile sunt condamnate la disoluţie în comerţul efervescent. Sensul sărbătorilor se pierde în consumerism. Şi totul devine un cotidian strălucitor şi colorat în care nimic nu ne mai scoate din amorţeală şi nimic nu se mai decupează prin semnificaţie. Astăzi nu mai avem punctul culminant din jurul bradului, ci doar efervescenţa reclamelor şi a vitrinelor şi rămânerea tristă a beculeţelor prin copaci până la… Crăciunul următor.
Încerc să-mi imaginez un Crăciun fără vitrine şi fără afişe cu Moşi Crăciuni coca-colizaţi… unul în care panourile publicitare să mă lase să văd cerul cum ninge…

Dan Perjovschi, artist vizual
Bucureştiul este un interval de reclamă între două filme, ăla comunist alb-negru şi cel nou, roz şi capitalist. Este un oraş în pauză conceptuală, în care toată lume rânjeşte fericit şi toate organizaţiile internaţionale ale medicilor recomandă altă pastă de dinţi.
Eroii naţionali au vaci publicitare de-a stânga şi de-a dreapta cum era bietul Caragiale în faţa Teatrului Naţional. Care Caragiale, la rândul lui, nu numai că nu se potrivea cu locul unde a fost pus ilegal într-o noapte, un pitic de bronz strivit de un teatru de ciment, dar la origini piticul din bronz a fost exact un Lenin necorespunzător.
Mergi în autobuz ca înăuntrul unei pungi de plastic şi nu vezi nimic din cauză că e învelit cu totul în reclama la o bere, două beri. Nu vezi nimic nici din apartament, pentru că faţada blocului interbelic e acoperită integral de coapsele divei perfecte retuşată în Photoshop. Nu se vede nici bulina roşie care spune că blocul şi reclama vor cădea la primul cutremur, aşa că totul e bine, oamenii pot trăi în linişte mai departe.
Bucureştenii nu mai văd Bucureştiul.
Maniu nu se mai vede de detergenţii cu personalitate, pieţele revoluţiei au fost invadate de pop-up cars care mai de care mai uşor de câştigat cu un capac, două capace, Parlamentul e decor pentru festivalul berii şi din când în când pe stradă trece o maşină care face, în plină gripă aviară, reclamă la aripi de pui: Gusta la Revolucion!
Oraşul a ajuns un soi de tarabă cosmică în care spaţiul public este un story board conceput în altă parte. Întrebarea este dacă suntem în prime time?

Vlad Nancă, artist vizual
Guerrilla Advertising se practică în România încă din cele mai pătrunzătoare timpuri socialiste. E clar că numele sună mult mai fancy decât pretenţiile acelor vremuri, dar ăsta era. Primul meu contact cu practica a fost reprezentat de etichetele pentru caiete şcolare scrise cu pixul de profesori care ofereau „meditaţii la matematică treapta I” lipite pe stâlpii de electricitate sau pe bătătorul din faţa blocului M49A din cartierul Drumul Taberei. După mulţi ani, pasionat de arta urbană, am descoperit câteva relicve de stencil, unele dintre cele mai vechi stenciluri încă vizibile – erau de fapt mai multe sloganuri pentru Partidul Comunist. „Votaţi Soarele, Votaţi PCR.” Nu ştiu dacă sunt din anii ’60 sau mai recente, cert e că stau mărturie vie pentru nişte epoci despre care nu toţi îşi pot aminti cu detaşare. În sălbaticii ani ’90, libertatea a devenit şi comercială: puteai să-ţi deschizi uşor o afacere şi să o promovezi prin cele mai nebănuite mijloace, spray-ul şi şablonul fiind una dintre cele mai simple şi economice metode.
De câţiva ani, asistăm în România, ca de altfel pe tot globul, la un val imens de creativitate desfăşurat în spaţiul public. Explozia de “street art” nu putea să nu influenţeze şi metodele de publicitate mai tradiţionale precum posterul sau bannerele din intersecţii. Prima campanie notabilă de “guerrilla advertising” a fost cea pentru Mountain Dew (vă amintiţi probabil teaser-stickerele cu Miliţian Deştept, Marmota Disperată, Muncesc Degeaba, Muntele Dealul etc.). Ceea ce m-a impresionat la campania lor de-atunci a fost însă o combinaţie unică de ”splashing” (tehnică în “street art” nefolosită până atunci la noi) şi stencil, făcută pe un zid de pe strada Stavropoleos. A urmat apoi primul val energic de reclamă folosind stencilul. A început cu terasa CUBA, după aceea, formaţia Crize şi brandul de haine Substance. La un moment dat, cineva a tras un stencil chiar pentru Muzeul Antipa, pentru a fi filmat în cadrul de final al spotului pentru televiziune. Nu ştiu cât de mult a influenţat chestia asta publicul potenţial amator de animale împăiate, dar e clar că practica s-a înrădăcinat în minţile oamenilor din publicitate. Lucru care nu mă miră deloc, având în vedere că prima persoană care a făcut “stencil graffiti” şi a început practic noul val de “street art” în România lucra la vremea aia în publicitate.
De-atunci până acum mulţi au fost cei care au apelat la tehnica stencilului pentru a-şi promova afacerea sau brandul, fie că e vorba de Honda sau de un reparator privat de frigidere, de Paraziţii sau de revista Nights.ro. Există însă, pe de altă parte, şi o luptă împotriva corporaţiilor sau a consumismului exagerat, la fel de prezentă în spaţiul public.
Cel mai dezbătut subiect în publicitatea din România rămâne însă brandul de ţară. Un slogan perfect care să definească noul val de tineri creativi şi atitudinea lor în spaţiul public şi nu numai a apărut la un moment dat pe Calea Victoriei: NiuRomânia. Culmea este că NiuRomânia este creaţia lui Milos Jovanovic, un designer originar din Serbia.

Doru Popescu, artist vizual
Preocupat de prezenţa publicităţii în spaţiul urban, m-a interesat problematizarea din punct de vedere artistic a acestui subiect. Cu o tentă socială, proiectul “Inner Frame” a fost gândit pentru a fi expus la scară urbană, iniţial pe billboard-uri bucureştene. Ideea mea a fost să folosesc panourile publicitare ca mijloace de expunere, dar deopotrivă să mă refer la ele ca la obiecte artistice. Altfel spus, să creez un sistem vizual în care billboard-urile să fie deopotrivă semnificante şi semnificate. Şi, cum rezultatul avea a fi vizibil pe stradă, discursul trebuia să ţină seama de puterea acestor panouri de a purta un înţeles în termeni de comportamente urbane şi valori sociale. Căutam folosirea suprafeţei lor ca vase comunicante ce leagă, relaţionează spaţii urbane depărtate ca distanţă, mediu arhitectural şi valori culturale.
“Inner Frame” constă în perechi de billboard-uri alese pe străzi diferite ale aceluiaşi oraş ori din oraşe diferite, de ce nu chiar din două ţări diferite, fiecare din cele două prezentându-l pe celălalt şi împrejurimile lui, înrămând dinăuntru chiar realităţile ce-l înconjoară. Cele două panouri sunt fotografiate întâi goale, apoi imaginile sunt mărite şi plasate fiecare pe celălalt panou. Ele vor reflecta astfel propria lor goliciune, o goliciune ce totuşi deschide un link între atmosfera urbană ce le înconjoară şi celălalt spaţiu, unde apar expuse pe perechea lor. E ca şi cum fiecare deschide un tunel pentru care suprafeţele lor sunt limite, însă limite deschise.
Fascinaţia exercitată asupra mea de un billboard orb, fără conţinut publicitar, constă în paradoxul că el înrămează nu atât propria lui suprafaţă goală, închisă, cât deschiderea dinafara ramei sale, mediul urban, atmosfera ce-l înconjoară, pe care, prin acest proiect, le poate încapsula şi pune în relaţie cu alt spaţiu.
Dacă fotografia înscenează, pune subiectul în scenă prin esenţă (A.M-Pohle) sau nu, este o lungă discuţie. Fapt este că fotografia publicitară de pe billboard-uri „înscenează” întotdeauna produsul promovat. Astfel, când apar cu un conţinut publicitar, panourile interpretează o partitură impusă, ele pun în scenă nişte scenarii prestabilite. În schimb, pe durata time-out-urilor publicitare ele par a-şi găsi libertatea de a înscena chiar în viaţa din afara ramei lor. Este motivul pentru care m-am întrebat de ce nu le-am putea folosi pentru a funcţiona ca ad-uri despre însăşi ceea ce le înconjoară… „reclamă” dezinteresată în centru pentru periferie, reclamă la strada mea din Bucureşti pentru Veneţia etc.
E lesne de observat tenta ironică a esteticii folosite în fotografierea acestor panouri. Ele prezintă imagini „ca şi” realizate pentru vreo agenţie de turism, dar totodată cu ceva “terribly wrong” în ele: lipsa totală a conţinutului publicitar, în schimb prezenţa acelor ciudate panouri oarbe. Şi, adăugat la asta, un soi de estetică snapshot, un tip de imagine complet ne-comercială. Nimic la care să se facă reclamă!
Mă întrebam ce-aş spune dacă aş vedea un billboard în Veneţia prezentând, de pildă, o stradă banală din Bucureşti? Oare primul răspuns ar fi că are de-a face cu arta contemporană?
Desigur, pe fiecare panou va apărea locaţia celui fotografiat, un mic text explicativ cu tot conceptul şi o precizare de tipul: „În acest moment, billboard-ul din această imagine din Bucureşti îl prezintă pe acesta pe care-l priviţi, în Veneţia.”
Se pot realiza diverse serii de asemenea perechi, funcţionând ca tunele virtuale ce leagă locuri urbane comune din câte două oraşe europene sau zona periferică şi zona centrală a aceluiaşi oraş etc., „înrămate” dinăuntru de aceste perechi de billboard-uri care-şi citează unul altuia atmosfera, viaţa urbană.

Costi Rogozanu, jurnalist
Ce înseamnă confort în oraş? Înseamnă să te simţi ca acasă. Ştiţi acea senzaţie incofundabilă, de fiecare seară, când intraţi în zona în care locuiţi? Oriunde aţi fi, în maşină, autobuz, pe trotuar, începeţi să recunoaşteţi cât mai multe amănunte, detalii, semne familiare. De aceea, nu-mi place să folosesc termeni precum kitsch, agresiv, prost când vorbesc despre reclama stradală. Pentru că are un cu totul alt „regim de judecată”. Şi pentru că nimic nu se compară cu sentimentul de „acasă”, nimic nu se compară cu acea reclamă de pe lângă (sau de pe) casă…
Cum să spun că un mesh e îngrozitor când el este întins pe un bloc şi mai îngrozitor? Măcar meshul are nişte culori vii care, eventual, mai animă cenuşiul cartierelor-dormitor. Vorbesc acum de o zonă din Rahova, în care locuiam în studenţie, o zonă veselă prin contraste. Într-un loc în care arhitecţii şi-au bătut joc de oameni, reclama, oricât de proastă, devenea luminoasă, devenea marca teritoriului. Atenţie, nu vorbesc aici despre centrele istorice ale oraşelor…
Să ne întoarcem la reclamele din zonele defavorizate. Într-un sat de pe Siret, pe la sfârşitul anilor ’90 a plonjat dintr-o dată un panou verde-verde cu Connex. Era un panou luminos, iar satul încă păstra întunericul atât de specific, să-l numim „rural-comunist” (între timp strada principală a fost luminată). Aşa că sătenii au pus o bancă alături şi şi-au prelungit discuţiile (gura satului, deh!) până ceva mai târziu în noapte, la lumina verde. E adevărat că semăna cu o scenă dintr-un film sârbesc mizerabilist sau dintr-un film SF (ţărani mici şi verzi), dar scopul a fost atins: reclama atingea involuntar o funcţie socială interesantă. Nu idilizez aici reclama. Nu-mi place cum arată Piaţa Romană din Bucureşti, deja martir al publicităţii fără măsură. Dar cred că publicitarii ar trebui să redescopere aceste funcţii nebănuite ale reclamei. În satul cu pricina, în 2005, tot ţăranul are mobil pentru a putea ţine legătura cu odraslele plecate în Italia, Spania, Canada etc…
Publicitatea în spaţii publice trebuie să susţină “lookul” oraşului, satului, cătunului despre care vorbim… Un simplu mesh poate anima atmosfera într-un loc sărăcăcios, uitat de lume. Dar în mijlocul unui oraş mare investiţia trebuie să se bazeze foarte mult pe producţie. Dacă în buricul capitalei văd un cearşaf atârnat la geam pe care scrie OTV, ceva nu e în regulă. Cearşaful nu e în regulă! Că de televiziune nici nu vreau să mai pomenesc…