Radu Teacă
Absolvent al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism ,,Ion Mincu” în 1987, director al biroului de arhitectură Artline, profilul arhitectului Radu Teacă se conturează prin ,,…vigilenţă, tensiune, provocare, complexitate, medieri, coerenţă…”, atribute identificabile atât în lucrările de arhitectură, cât şi în cele de design interior.
Igloo: Ce situaţii, contexte, personalităţi consideraţi că au avut un rol major în formaţia dumneavoastră?
Radu Teacă: În primul rând, dacă începem cu şcoala, probabil că şi ,,Ion Mincu” a avut o contribuţie, în orientarea către desen şi către partea practică. În perioada comunistă, simţeai nevoia să compensezi lipsa de informaţie şi, frustrat fiind, voiai să ştii mai mult din ce se întâmpla în ţările occidentale. Profesorii pe care i-am avut în şcoală m-au influenţat destul de mult. Contactul cu domnul profesor Zoltan Takacs a fost foarte important, chiar dacă a fost târziu, după ce am terminat şcoala. Definitorie a fost şi întâlnirea cu un om care nu avea legătură cu arhitectura, şi anume cu profesorul de estetică Cezar Radu, care a fost un om şi un prieten extraordinar. Aş mai aminti doi prieteni – arhitectul Augustin Ioan şi Costin Popescu, profesor la Jurnalism.
Igloo: În calitate de pedagog, ce consideraţi fundamental în procesul educativ care vizează domeniul arhitecturii?
R.T.: Cred că e foarte important să fii o fire iscoditoare, profesional vorbind, să cauţi tot timpul, să te uiţi, să ştii ce se întâmplă. E foarte important, ca tânăr student la arhitectură, să poţi să ai o opţiune cât mai devreme, să-ţi găseşti o cale, dar pentru a face o alegere trebuie să cunoşti, trebuie să ştii fenomenul arhitectural, să înţelegi cât mai multe din el. Aici sunt mai multe probleme, e mult de spus… Pe de o parte, eu le spun studenţilor mei că mă feresc de originalitatea prematură. E foarte greu să fii original în arhitectură, pentru că arhitectura nu seamănă cu alte arte. De exemplu, în literatură, dacă nu ai scris o poezie până la 20 de ani, n-o să mai scrii niciodată. Mari arhitecţi la 20 de ani n-am întâlnit. Dacă n-au reuşit Corbusier, Louis Kahn, Alvar Aalto şi mulţi alţii, mi-e foarte greu să cred că arhitectura poate să confirme valori înainte de maturitate, înainte de a avea o experienţă. Experienţa înseamnă acumulări, pentru că arhitectura, din păcate, ţine de foarte mulţi factori, fiind şi singura cu orientare către praxis; fiind locuită, folosită, ea trebuie să întrunească foarte multe condiţii. Într-o casă se întâlnesc foarte multe logici: există o logică a structurii, o logică a instalaţiilor, o logică a sitului, o logică a arhitecturii, o logică plastică etc. Trebuie să ai o mare capacitate de sinteză, dar şi experienţă ca să le pui pe toate împreună. Nu mai vorbesc de faptul că trebuie să mai jonglezi şi cu alţi factori, cum ar fi clientul, primăria, constructorul etc. E foarte greu să te descurci. Dar privind procesul de creaţie în sine, acesta nu se poate roda decât după o anumită experienţă, când poţi să realizezi o sinteză între toate aceste elemente. Degeaba am o viziune foarte frumoasă asupra unui obiect de arhitectură, dacă el nu respectă contextul sau dacă siluieşte structura şi instalaţiile dinăuntru. Toate trebuie să decurgă natural. Arhitectura este un soi de organism viu. Revenind la studenţi, eu cred că trebuie să-ţi găseşti un mentor, pe care însă nu trebuie să-l copiezi, ci să-l imiţi. Arhitectura este un limbaj, cu prepoziţii, cu subiecte, cu predicate, chiar dacă nu e atât de bine fixat, cu legi atât de ferme precum cel lingvistic; are legile ei. E foarte bine să începi să prinzi ceva din limbajul acesta: cum se fac conexiunile dintre anumite spaţii, unde se pot face, unde poţi să faci o rupere, unde poţi să pui o conjuncţie, o prepoziţie, unde este un spaţiu major, un spaţiu minor etc. Toate lucrurile astea le înveţi dacă ai un maestru. Mai ales acum, după postmodernism, arhitectura e fertilă, pentru că a diseminat în foarte multe personalităţi, fiecare cu o paletă, cu un halou foarte larg de exprimări. Eu zic că poţi să-ţi alegi un mentor, să încerci să-l imiţi şi, la un moment dat, când ajungi să-l cunoşti bine, poţi să treci la altul. Trecând prin mai multe arhitecturi, la un moment dat, te regăseşti; pentru asta trebuie şi talent. E foarte greu… Talentul în arhitectură, după părerea mea, nu vreau să se supere pe mine arhitecţii, apare foarte rar, adică sunt foarte puţini care au har. Dar învăţând totuşi o lecţie de la un maestru, poţi, la un moment dat, să faci o arhitectură decentă. Şi acesta este şi scopul, nu pot să existe numai genii. Scopul este să facem o arhitectură decentă, la locul ei, cu bun-simţ.
Igloo: Ce importanţă acordaţi desenului, calităţilor plastice în general?
R.T.: Desenul este foarte, foarte important. Calculatorul, din păcate este acum un adversar tăcut al desenului. Eu am predat şi la Facultatea de design interior şi am ţinut foarte mult, şi acolo şi la Arhitectură, să se deseneze cât mai mult. Îi oblig pe studenţi să deseneze, pentru că primele schiţe de mână sunt foarte importante. O idee care vine aşa fulgurant, ca s-o prinzi, trebuie s-o aşterni pe hârtie. Un desen bun, de multe ori, poate să te ajute s-o promovezi sau nu. Un desen mai puţin elocvent poate să te îndepărteze de o idee care ar putea fi bună. Schiţa de mână, crochiul e foarte aproape de idee şi te ajută să controlezi totalitatea. Calculatorul face invers: te îndepărtează de totalitate şi te apropie de detaliu. La calculator nu poţi să desenezi decât începând dintr-un colţ şi terminând în altul. Eu nu lucrez pe calculator; am o tabletă grafică pe care încerc s-o folosesc, dar ea serveşte pe post de hârtie. Se poate folosi tehnologia şi aşa, umanizând-o.
Igloo: În cadrul cursurilor susţinute la masterul ,,Arhitectură vernaculară şi spaţiu sacru”, ţinând cont de specificitatea studiilor, cum încorporaţi reminiscenţele tradiţionale şi problematica sacrului în contextul social şi arhitectural postmodern?
R.T.: Spaţiul ecleziastic în contextul contemporan e o problemă foarte complexă. Eu am chiar aici macheta unei biserici, pe care am făcut-o de dragul de a da o soluţie acestei, deocamdată, aporii. Noi acum trebuie să facem un acord foarte fin. De fapt, n-am ajuns încă la o simbioză între noile materiale şi spaţiul sacru. Mă refer în primul rând la Biserica Ortodoxă, deoarece este dominantă în societatea noastră şi foarte legată de tradiţie. E foarte greu să discernem între tradiţie şi libertăţi. Există, dacă mă uit în interiorul aceluiaşi sistem constructiv, o mare varietate de biserici. Şi nu vorbim de întreaga Românie, vorbim de Moldova. Începând de la Humor, Arbore, Putna, Suceviţa, Voroneţ şi ajungând la Dragomirna, se remarcă deja un proces evident de rafinare volumetrică, adică există o evoluţie. În interiorul aceluiaşi sistem constructiv şi în aceeaşi zonă. Nu mai spun de diferenţa între Cozia şi respectivele… Deci există o varietate foarte mare. Ce facem cu schimbările de acum? Nu mi se pare normal să fac o casă tot din cărămidă când am alte materiale care au performanţe tectonice superioare şi oferă rezistenţă mai mare la cutremur. Există în prezent o eliberare a arhitecturii de necesitate, de gravitaţie. Cu tehnologiile actuale, formele sunt mai uşoare. Acest fapt a şi permis ca ultimile curente, postmodernismul şi deconstructivismul, să pună arhitectura în prim-plan, ea fiind până atunci cam ultima dintre arte care reuşea să schimbe stilul, pentru că era mai greoaie, din motive lesne de înţeles. Ce facem când avem materialele astea la dispoziţie, cum creăm nişte spaţii, în aşa fel încât să avem o relaţie naturală cu materialul, dar şi cu tradiţia ortodoxă? Această punere de acord este problema. Eu dau mereu ca exemplu de demers (nerealizat) proiectul celor de la Herzog şi de Meuron rezultat în urma unui concurs pentru Biserica Ortodoxă Greacă din Zürich. Ei au pornit de la ideea persoanei, care e foarte importantă, a icoanei. Prezenţa icoanei face diferenţa într-un fel între Biserica Ortodoxă şi celelalte. Herzog şi de Meuron au conceput două spaţii: o cutie de sticlă şi o cutie de marmură translucidă pe care erau pictate icoanele şi, în felul acesta, aura icoanelor, a sfinţilor, era foarte prezentă prin transluciditatea sa. E un demers, un tip de abordare care încearcă să fie profund şi care încearcă să realizeze un dialog între spaţiul tradiţional bizantin şi noile tehnologii. Am asistat la o conferinţă susţinută de Sorin Dumitrescu, pe la începutul anilor ’90 şi mi-a plăcut foarte mult. Nu vorbesc de atitudinea discursului şi de problemele puse acolo. Acest eveniment mi-a revelat câteva aspecte legate de configuraţia spaţiului eclezial ortodox, precum importanţa tabloului votiv în arhitectura bisericească. Picturile bisericilor din Moldova conturează aspectul unui obiect ofrandă, asemenea unui ou de Paşte. Mă gândesc şi la ce spunea şi Blaga despre eonii divini, la perspectiva sofianică, cu lumina care în Biserica Ortodoxă nu are scop de iluminat interior, ci pur şi simplu ea devine simbol. Razele solare care pătrund prin fante sunt simbolul eonilor divini. Un spaţiu închis, stabil, o lume recreată; eu zic că acestea sunt câteva trăsături pe care trebuie să le păstrezi în arhitectura eclezială. După aceste principii m-am ghidat pentru cele două proiecte de biserici, proiecte de sertar pentru că, deocamdată, nu am găsit afinităţi arhitecturale cu clerul. Poate nici noi nu suntem pregătiţi să avem un dialog cu ei, dar nici clericii nu sunt prea deschişi la arhitectura contemporană şi la dialogul pe această temă.
Igloo: Cum percepeţi noile proiecte şi solicitările constante în raport cu nivelul pe care l-aţi atins?
R.T.: E foarte târziu să mă mai schimb… Am abandonat multe lucruri care nu mi-au plăcut. În general, nu cred că sunt capabil să urmăresc un lucru în care nu cred. Problema eficientizării în acest domeniu, înseamnă să ai şi un anumit tip de psihic, să fii foarte adaptabil, să accepţi compromisuri; e foarte greu. Mi-am dat seama că nu pot să stau doi-trei ani cât durează un proiect până la finalizare, uneori chiar mai mult, şi să trebuiască să mă duc pe şantier, să văd ceva în care nu cred şi care nu-mi place. Îmi provoacă o profundă idiosincrazie şi, în general, încerc să-mi aleg proiectele în care am posibilitatea să mă exprim. Pentru asta trebuie să ai fler şi la clienţi. Clientul se schimbă pe parcurs… Nu-l citeşti de la început. Am şi acum probleme cu proiecte care deviază uşor prin detalii pe care le scapi de sub control, deşi încerc, pe cât posibil, să evit aceste lucruri.
Igloo: Cum aţi descrie experienţa avută prin amenajarea spaţiului unui salon de înfrumuseţare, în condiţiile în care, în România, orientarea arhitecţilor către aceste tipuri de proiecte este mai rară?
R.T.: Când am început să lucrez la Salonul Afrodita, m-am documentat şi am văzut mai multe realizări din domeniu. Acum depinde ce arhitecţi au făcut asemenea proiecte şi ce clienţi au fost cei care au cerut aşa ceva. Eu nu am făcut decât să generez, după principiile noastre, un spaţiu cu un design cât de cât actual, care să poarte amprenta timpului. Acolo, sigur, sunt probleme specifice, despre care nu cred că are rost să discutăm acum – cu lumină, transparenţe, semitransparenţe, intimităţi etc. Am încercat să le rezolvăm cu mijloace contemporane.
Igloo: Aveţi un program arhitectural în care preferaţi să vă manifestaţi?
R.T.: Chiar nu vreau să mă manifest într-un program. Aş vrea să lucrez mai multe tipuri de proiecte, cu probleme diferite, chiar dacă ar fi să fie şi un proiect foarte special, precum cel de spital; dacă aş avea posibilitatea, m-aş asocia cu cineva care să mă înveţe şi, împreună, să generăm o formă proprie unui astfel de program.
Igloo: Aţi pomenit mai devreme de profesorul de estetică Cezar Radu. Consideraţi că, parţial, i se datorează orientarea spre detaliu, finisaje… E posibil să fii avut un rol în preponderenţa pe care o acordaţi elementelor estetice?
R.T.: Nu, nu cred. Problema cu el a fost mult mai adâncă… El ne-a îndrumat lecturile, el ne-a format într-un fel de a fi, a umblat la un mod de a fi, adică de a avea un oarecare umor, de a fi ironic cu tine însuţi, de a nu te lua prea mult în serios. De la domnul Takacs am învăţat un lucru foarte important care ţine de antrenament. De exemplu, dacă trebuie să faci o băncuţă în parc să te străduieşti s-o faci cât mai bine. Asta e foarte important. E foarte simplu, dar ţine de antrenament să ai capacitatea să te concentrezi şi la lucruri care sunt mai puţin importante sau mai mărunte, fără amploare. Nu e uşor să ai puterea asta, să te concentrezi tot timpul şi să nu-ţi dozezi atenţia în funcţie de anvergura obiectului.
Igloo: Cum vă raportaţi la componentele estetice? Ce consideraţi că este esenţial stilului pe care vi l-aţi conturat?
R.T.: Despre stil… trebuie să hotărască alţii. Când spui că ai stil, deja te dai mare. Încercăm, aici, în birou, să fim cât mai articulaţi în ceea ce facem. E un pas spre stil, dar mă rog, ca să zici că ai stil e foarte mult. Lucrul cu studenţii te ajută foarte mult să conştientizezi anumite gesturi, să începi să ţi le explici. În extrema cealaltă, atunci când încerci să conştientizezi totul, apar cenzurile şi rişti să faci o arhitectură ,,telefonată”, uşor previzibilă, fără nicio tensiune. Tensiunile apar şi când cenzura conştiinţei slăbeşte şi faci câte un gest insolit, care contrazice ce ai realizat până atunci. Un proiect trebuie să aibă o tensiune, trebuie să aibă ceva care să provoace, să fie viu. Altfel, va fi o arhitectură decentă, dar neinteresantă.
Igloo: În comparaţie cu structura arhitecturală, în ce măsură vă preocupă finisajele, elementele de detaliu?
R.T.: Foarte mult! Din păcate sau din fericire, noi trebuie să zidim. Ideea sau spaţiul gândit abstract este un punct, un factor, dar el, fără materialitate, nu înseamnă prea mult. Detaliul, materialitatea sunt foarte importante, mai ales în ultimii ani. A trecut ceva vreme de când domină formele simple, geometrice, în care bătaia nu se mai dă pe tăieturile de maestru care te lasă perplex, ci pe texturi, pe translucidităţi, pe detalii etc. Pe de altă parte, dacă îţi place foarte mult un arhitect, precum Carlos Scarpa sau Sverre Fehn, inevitabil trebuie să ai o intimitate şi cu detaliul.
Igloo: Încercaţi să menţineţi un echilibru între funcţie şi atributele estetice ale diferitelor obiecte de design interior sau privilegiaţi doar una dintre cele două dimensiuni, în funcţie de situaţie?
R.T.: După părerea mea, trebuie să le împaci pe amândouă. Arhitectura – interiorul şi designul – trebuie să îşi propună reguli cât mai complexe şi mai multe. Cu cât răspunde mai multor reguli şi cerinţe, cu atât este mai bună. Cu cât e mai complexă regula jocului, cu atât rezultatul va fi mai bun. În minimalism, de exemplu, este evident că trebuie să ai o putere de sinteză foarte mare, în aşa fel încât, să dozezi sau să conferi unui obiect, unui element din compoziţie, cât mai multe funcţiuni. Adică, dacă ar putea să fie şi unul estetic, unul funcţional şi unul structural, ar fi ideal. Asta necesită însă experienţă şi ceva har, intuiţie etc.
Igloo: Care este proporţia pe care o căutaţi între deschiderea ambientală şi spaţiul intim al locuinţelor particulare pe care le-aţi realizat sau urmează…?
R.T.: Dacă este vorba de relaţia interior–exterior, există în arhitectura populară de la noi un lucru care mie îmi place foarte mult: medierea dintre exterior şi interior. Această tratare se mai găseşte la japonezi, poate şi la alţii, dar nu în toate arhitecturile. În arhitectura autohtonă, începând cu gardul care este doar un simbol al limitei, ceva efemer, de multe ori făcut din nuiele, continuând cu poarta şi ajungând la prispă – spaţiul de umbră, tinda etc., există o mediere permanentă foarte interesantă. Un semiotician făcea diferenţa, care îmi place foarte mult, dintre spaţiul exterior clădirii şi spaţiul exterior al clădirii. E o mare diferenţă, pentru că haloul acesta în care clădirea interferează cu exteriorul e foarte important. Este o extensie în care te simţi şi protejat de casă, ai şi contact cu natura. Poţi să beneficiezi de foarte multe lucruri în acelaşi timp. Mie îmi plac intrările care sunt în umbră; intrarea este un lucru foarte important, care alături de terase, face tranziţia între interior şi exterior. Lucrurile acestea ar trebui menţinute în arhitectura contemporană.
Igloo: Până la ce nivel consideraţi că trebuie să vă implicaţi în realizarea unui spaţiu? Care este limita dintre creaţia dvs. şi preferinţele comanditarului?
R.T.: În principiu, ar trebui să fie cât mai puţine compromisuri. Ideal este, când ai făcut nişte proiecte – deşi nu se întâmplă întotdeauna aşa, din păcate, şi aici pot să apară mici conflicte de vederi –, ca un client să-şi aleagă o arhitectură, nu un arhitect neapărat. Să-l aleagă după proiectele realizate, nu să-l utilizeze ca pe un instrument care să-i materializeze un vis despre casă sau despre orice alt spaţiu. În momentul când a ales un tip de exprimare e clar că şi casa lui se va încadra într-o anumită serie, chiar dacă va fi diferită. Ca şi la scriitori… e un tip de frazare, prin care-l recunoşti. În muzică, recunoşti anumiţi muzicieni după un tip de frază muzicală care se regăseşte în piese total diferite. Aşa şi în arhitectură, cred că un client ar trebui să aleagă şi să te lase în pace; asta e foarte important. Tu, ca autor, ştii cel mai bine să dai coerenţă proiectului.
Igloo: Cum gestionaţi relaţiile cu clienţii?
R.T.: Există tensiuni. Depinde foarte mult de conjunctură. Trebuie să fii foarte atent cu clientul. E ca un fel de căsnicie, pentru că stai cu el câţiva ani. E bine să ai o relaţie mai mult decât oficială; trebuie să existe un tip de compatibilitate şi totdeauna trebuie să existe şi discuţii. Arhitectura contemporană are nişte aspecte care sunt tranşante şi mulţi oameni se sperie. Trebuie să le explici, trebuie să aibă încredere în tine, trebuie să ai şi tu un pic de autoritate, pentru că altfel e foarte greu să faci ceva pe cheltuiala cuiva. Tu, de fapt, îi impui un mod de viaţă, ceea ce nu e uşor. Pentru a avea proiecte de calitate şi realizări aidoma, este necesară apariţia concursurilor de arhitectură. Calitatea garantată de un juriu serios conferă autoritate proiectului în relaţia cu ceilalţi factori: primărie, executanţi, beneficiar. Cred în necesitatea concursului chiar în cazul unor investiţii private din zonele importante ale oraşului. Pentru că nu prea ai cum să ascunzi o construcţie. Un tablou prost poţi să-l pui undeva la interior, nu-l vede nimeni; o muzică proastă, dacă n-o dai tare nu deranjează pe nimeni, dar o construcţie, chiar dacă e o investiţie privată, contribuie la imaginea oraşului.
Igloo: Aveţi un proiect preferat dintre cele pe care le-aţi realizat?
R.T.: Sunt câteva la care ţin… Sigur, proiectele preferate coincid de multe ori cu cele la care am reuşit să mă apropii cel mai mult de ce am vrut eu, cu compromisurile cele mai puţine. În general, nu fac compromisuri mari. Dacă simt că îmi scapă ceva din mână, încerc de la început să mă despart de conjunctura respectivă. Cele mai dragi îmi sunt cele în care am fost lăsat să-mi fac meseria cap-coadă: Casa de la Târgu Jiu, casa de pe strada Marin Drăcea, Terasa Pizza Hut…
Igloo: Cum percepeţi dificultăţile de a edifica în România?
R.T.: Sunt mai multe… Acum sunt foarte multe lucrări mari. Toată lumea vorbeşte de un boom economic, un boom în construcţii etc. Problema e că se construieşte foarte mult, dar foarte prost. De multe ori, vin proiecte din afară. Arhitecţii români fac de multe ori project management, adică adaptează anumite proiecte care vin de afară, la nivel structural şi arhitectural, le prelucrează ţinând cont de legile româneşti. Proiectele acestea sunt făcute de promotori imobiliari care, de cele mai multe ori, nu au scrupule în ceea ce priveşte ambientul, contextul, calitatea obiectului. Îi interesează doar coeficientul de utitlizare a terenului şi să vândă cât mai mulţi metri pătraţi. Probabil că e şi vina noastră că nu am reuşit să formăm o grupare, un nucleu mai puternic, cu o anumită prestanţă, care să impună anumite reguli clienţilor şi poate că mulţi dintre noi merităm să avem statutul pe care îl avem prin ceea ce am făcut. Este de vină şi mentalitatea clienţilor care încă nu ştiu să lucreze cu un arhitect aşa cum lucrează cu un avocat. Mulţi dintre ei par a veni la doctor: ştiu în mare măsură ce au, au diagnosticele lor, ştiu despre ce e vorba; există şi mentalitatea asta că sunt banii mei, trebuie să fac ce vreau eu etc. Dar asta nu înseamnă că arhitectul nu poate avea dreptul să refuze o comandă. O mare problemă este calitatea mâinii de lucru, încă foarte scăzută ca nivel. Această problemă a fost adâncită de comunism care a încercat forţat să transforme mulţi ţărani în muncitori. Noi nu avem o clasă muncitoare formată în secole; nu am avut apetenţă pentru industrie, pentru meşteşug. Avem o istorie modernă destul de scurtă faţă de alte popoare. Este foarte greu să recuperăm şi asta se vede, mai ales acum, când facem parte din Uniunea Europeană.
Igloo: Ce soluţii credeţi că ar putea fi aplicate pentru a estompa trecerile brutale dintre spaţiul privat şi cel public, generalizate în zonele urbane din România?
R.T.: Aici este o problemă care ţine de politic, de primărie, de voinţă politică. După mine, cel mai grav lucru acum este această concurenţă a C.U.T.-urilor: arhitectul cel mai bun este cel care reuşeşte să obţină C.U.T.-ul cel mai mare. Asta este deja o mare problemă, pentru că este clar că nu mai avem niciun pic de respect faţă de context şi că vom face din ce în ce mai mult rău spaţiului public. Românii au o influenţă orientală care este evidentă în ceea ce priveşte raportarea laspaţiul public. Nu mă refer numai la spaţiul public construit. Există un tip de arbore care poate să fie pur spiritual, un loc unde să ai un metabolism de idei. Noi nu-l avem. Asta se vede şi în configuraţia oraşelor. Practic, nu avem pieţe. Tipul acesta de piaţă, de loc de întâlnire, de pietonal, nu-l avem şi, în condiţiile actuale, e şi mai greu să-l avem, atâta timp cât singurul rol al arhitectului este să umple terenurile cât mai mult. Există mentalitatea aceasta orientală de a avea casa în interior cu lucruri foarte scumpe, să fie totul impecabil, iar exteriorul devine un spaţiu ostil, rezidual, unde poţi să arunci orice, poţi să-l tratezi oricum; un spaţiu care nu interesează. Inexistenţa spaţiului public, atât la nivel fizic, cât şi interior, spaţiul acesta de tip agora, este o problemă care afectează foarte mult.
Igloo: Din cadrul problemelor de sistematizare ridicate de dezvoltarea contemporană, ce aţi propune pentru îmbunătăţirea spaţiilor publice?
R.T.: E foarte greu pentru că deja am ratat mult din ce puteam face, s-au redus multe posibilităţi. Cred că o soluţie de ameliorare ar fi aceea de a avea mai multe zone de dezvoltare. Un oraş ca Bucureştiul sau ca altele care se dezvoltă, ar trebui să încerce să aibă mai multe nuclee şi să recupereze măcar la nivel zonal ce au pierdut la nivelul nucleului central. Trebuie să dăm spaţiului public ce are nevoie pentru că, în fond, e tot spaţiul nostru şi acolo, practic, ne manifestăm ca fiinţe sociale. Cred că un policentrism – mai multe nuclee, cu biserică, spaţii publice – ar putea ameliora situaţia.