Rasova. O cramă dobrogeană

Totul a început în urmă cu câţiva ani, când un amic prin alianţă a poposit la noi la birou pentru a ne solicita un proiect de cramă ce urma să fie fi­nan­ţat din fonduri europene. Cum vinul reprezenta deja o pasiune, dar strict privată, n-am putut decât să ne bucurăm văzând în asta o fericită imix­tiune a profesiei în viaţa cotidiană. Că se afla lângă Cernavodă a reuşit să ne bucure suplimentar, căci tocmai terminasem cartea despre arhitectura tradiţională dobrogeană (Olane. Case tradi­ţionale din Dobrogea), bătând inclusiv zona res­pectivă şi fiind încă impregnaţi de spiritul atât de special al locului. Cochirleni şi Rasova, Vlahii sau Aliman, sate învecinate, ne oferiseră surprize plă­cute în termeni de arhitectură tradiţională.

A­ces­­tea fiind zise, ne-am suflecat mânecile, am scos de prin dulapuri paharele elegante, cu picior, le-am umplut sănătos şi ne-am apucat de treabă. […]

Tere­nul avea (are!) o poziţie realmente privilegiată, pe terasele unei foste amenajări viticole situate deasupra falezei Dunării, în imediată vecinăta­te a podului de la Cernavodă. Cu perspective ample către opera de artă industrială a lui Anghel Saligny şi oraşul Cernavodă înspre nord şi cursul şerpuit al Dunării către sud, locul chema o clădire cu orientări multiple. Buna vizibilitate a construcţiei dinspre autostradă, deşi un argument pentru au­to­promovare, ne-a sugerat, în mod paradoxal, să ne gândim la ceva puţin ostentativ, care să prelungească cât mai firesc faleză înaltă: o construc­ţie – omagiu peisajului dobrogean, ondulat şi adesea arid, pietros, cu vegetaţie puţină şi chinuită. Pentru asta, nu ne puteam imagina o formă bana­lă, o compoziţie uşoară, ci mai degrabă o agluti­nare (aparent) iraţională de volume simple, alătu­rate, intersectate, juxtapuse, că o grămadă de stânci albe, ieşite din pământ. Organizarea volu­me­lor construite s-a făcut în funcţie de fluxurile specifice celor două paliere ale funcţionării spaţiu­lui: cel de producţie (vinificaţie: preluare, prelucra­re, învechire, îmbuteliere etc.) şi cel turistic (tra­see de vizită care să urmeze succesiunea operaţiunilor specifice, de la ciorchine descărcat din tractor la vin păstrat în butoaie sau îmbuteliat).

[…] Pe sit se accede prin partea cea mai înaltă a terenului, şi casa are măcar trei accese: primul, cel mai înalt şi cel mai apropiat de poartă, este cel al strugurilor. De-aici începe alchimia bahică, pentru care s-a ales de la început o metodă de vinificaţie gravitaţională, în sensul că mustul stors curge newtonian către cisternele de stocare. A doua intrare, pe acelaşi nivel, dar prin altă parte, este a personalului navigant, care trebuie să se pregătească temeinic înainte de a se apucă de treabă: vestiare, băi, birou, apoi accese către toate zonele tehnice.
Turiştii, urmând o alee în pantă îngropată în deal şi care va fi cândva năpădită de vegetaţie, coboa­ră către nivelul al doilea al construcţiei, unde al treilea acces te duce direct la magazinul de vinuri şi camerele de degustare sau, şi mai jos, către sa­la mare de degustare şi evenimente asociate.

Pri­mul palier al accesului turistic este în directă legă­tură cu laboratorul oenologic şi cu nivelul su­perior al sălii de vinificare, înaltă de şase metri şi plină de cisterne de inox, cu cămaşă simplă sau dublă şi o mulţime de instrumente a căror funcţionare încă nu o înţeleg prea bine. Ceva mai jos şi deplasată lateral se găseşte sala baricurilor (barrique-uri­lor?), unde vinurile roşii (uneori şi albe) petrec o vre­me pentru a-şi desăvârşi taninii, înainte de a­jun­ge în recipientul final dinainte de ingestie, sti­cla.

Linia de îmbuteliere comunică vi­zual cu sala butoaielor (e mai simplu aşa, pe ro­mâ­neşte), dar rămâne izolată, căci igiena e şi ea o condiţie a fă­cutului de vin bun. Pe acelaşi palier, cu deschide­re amplă şi terasă asemenea se gă­seş­te sala ma­re, cu pers­pective largi către cursul Dunării şi pă­durile de pe malul opus. Deasupra ei, terasa (par­ţial) verde deserveşte palierul sălilor mici de de­gustare, iar ceasul solar confirmă ora exactă asistată tehnolo­gic. Pentru cei care au dificultăţi de reprezentare a complicatelor trasee funcţionalo-oenologice, am prevăzut şi câteva planuri şi secţiuni.

Interiorul ne-am dorit să urmeze aceleaşi idei, aşa că nu am folosit decât (aceleaşi) materiale simple şi oneste – piatră naturală, lemn de stejar şi fier negru (asta vine de la cercurile butoaielor). În magazinul-sală de degustare, mobilierul e făcut din aceeaşi piatră ca pardoseala, reluând practic, în mic, metafora fondatoare a clădirii – pietrele şi stâncile ieşind din solul dobrogean.

Dulapurile cu nişe, astăzi ocupate numai cu prima producţie de sticle, sunt făcute să adăpostească mai mult decât atât, de la mostre din solul pietros care face viile să rodească, la frunze de viţă, instrumentar speci­fic şi trofee. Ce nu se vede încă, pentru că n-a fost executat, dar sperăm să se întâmple cândva, sunt nişte siluetele din tablă de inox lucios, închipuind personaje atât bahice, cât şi clasice, ce vor apărea pe pereţii sălii mari de degustare şi a căror prezenţă aproape imaterială nu va fi dată decât de reflexia lucrurilor din jur. Căci Vinul este, nu-i aşa?, cea mai onestă oglindă în care ne putem privi!

Articol publicat în igloo #174 (oct-nov 2016)