Război pentru frumusețe

Cronică la “Troy – myth and reality”, British Museum

 

Fiind român sunt obișnuit cu măreața coapsă a Daciei și-a Romei și mă gândesc că, la urma urmelor, Roma însăși se agățase cu odgon puternic de zeii Olimpului, proclamându-i pe Romulus și Remus coborâtori din Eneas. Și cum la Troia a fost multă, multă lume, cum după terminarea războiului această lume s-a fost împrăștiat în cele patru zări și a puit, generații după generații de regi și-au agățat legitimitatea de acest mit divin. Inclusiv regii Angliei, fondatori ai Londrei pre-creștine numită Nouă Troie – Caerdroia, în limba celtă. Fascinant! Sunt convins că smartphone-ul meu ar putea repede dovedi că am prin vene fie și doar o picătură din sângele vreunui grăjdar troian!

Nicio mirare așadar că strămoșii au hotărât să vină în vizită la descendent pe malurile Tamisei, să petreacă sărbătorile împreună și poate și pentru a le aminti că odinioară au știut a fi mândri de rădăcinile lor europene.

Puținul rămas după pârjol, poate și după trecerea lui Schliemann prin zonă, se află pentru câteva luni (până la început de martie 2020) expus la British Museum în „Troia – mit și realitate”. Lut, marmură, bronz – fiecare devine cuvânt smerit despre un eveniment neasemenea. Plutește în sălile acelea nehotărârea între cărțile de povești și realitate. Zeii sunt prezenți, iar noi îi putem înțelege printr-o app(licație). Parte a creierului vede și cercetează plecând, altă parte, mai adâncă, se cufundă în tulbureala zorilor mitologiei. Tableta păstrată în Muzeul Capitoliu din Roma este aici pentru a suprapune imagini peste cuvintele lui Homer. Ceea ce orbul nu a putut vedea, piatra ne spune. Vase grecești ne poartă printre figurile mai vechi, negre sau mai noi roșii (cinci secole înainte de Hristos totuși) ale eroilor acelui dintâi război mondial. Chiar și sarcofagul de la Canakalle, cel ce povestește sacrificiul Polyxenei, este aici. Stranie vecinătate cu frizele Partenonului, la câteva Săli distanță.

Odată ce ne-am pus (pentru a câta oară ?) întrebări metafizice referitoare la relația dintre Achile și Patrocle, după ce spectrul calului ne-a amintit poveștile copilăriei și miile lor de versiuni, îl urmăm pe Ulise, regăsim o Penelopa țesând cuminte și credincioasă și gândim că am ajuns la capătul călătoriei. Un sentiment de singurătate. Din nou față în față cu noi înșine, lăsând în urmă eroii. Sau fi-va realitatea, acea umbră ce ne-a însoțit visul? Probabil asta au simțit și organizatorii expoziției… Au hotărât deci să ne arate că nu, nu suntem singuri, o lume întreagă este alături de noi, în ciuda secolelor și a mileniilor. Continuăm astfel peregrinarea printre dovezi din ce în ce mai actuale ale reînnoirii continue a mitului. Traversăm – repede, ce-i drept, foarte repede chiar – epocile până la explozia finală de lumină: „Scutul lui Achile” visat de Spencer Finch cu doar câțiva ani în urmă. Curcubeu din neon ce ne ia de mână și ne conduce spre afară, spre astăzi.

Printr-o metamorfoză personală și intimă a imaginilor retiniene, am avut senzația că naratorul era însuși Dante, că el mă trecuse în pace printre straturi succesive de realitate onirică. Vizitând expoziția „Troia – mit și realitate” de la British Museum pentru câteva ore, am fost și eu erou troian! Am stat în aceeași sală cu zeii!