Războiul împotriva ţărănimii. Expo la MŢR
Până pe 15 mai, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român poate fi văzută o expoziţie-eveniment dedicată temei colectivizării, ce relevă sensul adânc şi atroce al experimentului social comunist, caracterul său nihilist şi forţa sa tectonică. Curatorii Mihai Gheorghiu, Irina Hasnaş Hubbard, Maria Mateoniu, Vlad Columbeanu, împreună cu consultantul ştiinţific Cosmin Budeancă, au încercat să surprindă cât mai mult din această experienţă-limită a ţărănimii române în secolul XX, construind un tablou general al unei societăţi aflate într-un proces de transformare fără precedent.
Colectivizarea a fost un proces extrem de complex, care a vizat simultan câmpuri diverse: politicul, socialul, economicul etc.; în mod concret, colectivizarea a fost o operaţiune care, prin represiune şi furtul proprietăţii particulare a dat naştere proprietăţii de stat şi cooperatiste. Ţelul final a fost formarea unei clase de muncitori agricoli „eliberaţi” de orice conştiinţă istorică, capabili să producă hrană pentru întreaga societate comunistă. Modernitatea comunistă a privit ţăranul ca pe un reziduu istoric care trebuie eliminat, anihilat în substanţa sa. Astfel, colectivizarea a fost totodată un proces de curăţare şi de reeducare, de reconstrucţie a ţesutului social prin intervenţia represivă a politicului.
Mihai Gheorghiu ne spune mai multe despre cum a fost gândită expoziţia, despre cum au dorit să figureze această experienţă complexă şi tragică prin tematizarea iconică şi scenografică a cuvântului şi semnului fractură. „Figura care poate traduce ceva din sensurile acestei experienţe istorice este cea a fracturii de timp, de spaţiu, de destin, a rupturii şi a sfâşierii societăţii, a comunităţii, a existenţei personale. În acelaşi spaţiu scenografic, sunt prezente mărcile suferinţei, ale rezistenţei, ale sfâşierii existenţelor individuale, alături de mărcile ideologicului, ale politicului, ale represiunii. Ea însăşi, această alăturare, are menirea de a figura fractura, ruptura, dimensiunea enormă a intruziunii unei politici represive în ţesutul social cel mai intim.
Expoziţia evită discursivitatea pedagogică, naturalismul, dar şi metafora atotprezentă şi superfluă. Nu ocolim o anumită dimensiune pedagogică, dar ea apare subtil, la încheierea parcursului. Expunerea oferă dimensiunea simbolică a experienţei comuniste, sensul ei adânc distructiv pentru ţesutul social şi continuitatea istorică. Colectivizarea şi comunizarea sunt procese invazive, de lungă durată, care au pus în dificultate întreaga societate, producând efecte majore inconturnabile. Expoziţia noastră vrea să facă sesizabile efectele perverse, care rămân prezenţe în act în societatea românească. O societate care este cangrenată şi astăzi de infernul moral al trecutului recent, trecut care nu mai trece, trecut care nu este nici măcar trecut. România este invitată la disoluţia memoriei sale identitare, istorice, la ştergerea oricărei urme care ar putea pune problema delicată a răspunderilor reale. Ştergerea memoriei serveşte numai unui viitor la fel de confuz şi ignar ca şi trecutul victorios al acelora care au condus o ţară la dezastru şi o mai conduc încă.
Istoria noastră recentă trebuie privită cu curaj şi cu luciditate, numai astfel vom mai avea poate şansa unei victorii împotriva a tot ceea ce ne trage în jos, în apele tulburi ale unei neputinţe generale, ale unei falsificări a tuturor normelor şi valorilor.”
