fbpx


White November igloo

Reabilitarea clădirilor interbelice (2)

O banală plimbare prin Bucureşti dezvăluie astăzi o tendinţă îmbucurătoare: din ce în ce mai multe clădiri încep să fie renovate, curăţate, reamenajate. Intenţia e bună, rezultatele lasă de cele mai multe ori de dorit… Proiectele pun adesea în evidenţă lipsa unei culturi vizuale temeinice, necunoaşterea istoriei arhitecturii autohtone, incoerenţa formală şi de detaliu.

Anchetă coordonată de Viorica Buică şi Mariana Celac
Foto: Arhiva personală a arhitectului Mădălin Ghigeanu, Alexandru Matei

Recent, primăria a hotărât să susţină asociaţiile de locatari care au iniţiativa de a consolida blocurile interbelice în care locuiesc, multe dintre ele semnate de arhitecţi cunoscuţi ai perioadei moderniste. În aceste cazuri, este vital ca respectul arhitectului-proiectant faţă de arhitectura veche să întâlnească aprecierea locatarilor faţă de istoria clădirii în care trăiesc. Exemplul prost: blocul Capriel, de la intersecţia străzii Eminescu cu Dorobanţi, a cărui faţadă este renovată în culori stridente şi gratuite şi al cărui colţ pietonal a fost închis. Exemplul bun: blocul de pe strada Schitu Măgureanu, semnat de Horia Creangă, unde asociaţia de locatari a reuşit să-şi impună punctul de vedere în faţa Primăriei şi să obţină păstrarea structurii iniţiale a imobilului. Sunt doar două cazuri: multe alte clădiri interbelice, publice sau private, îşi aşteaptă rândul la consolidare şi recuperare.

Ion Mircea Enescu
Despre o critică în arhitectură, care nu există
Este o realitate semnalată periodic că arhitectura la noi nu a dezvoltat un aparat critic al istoriei sale recente, după Marea Unire, comparabil cu cel al literaturii sau cu cel al artelor plastice.
Epoca repusă acum în discuţie, anii interbelici, nu poate fi bine evaluată în întregime din lipsa observaţiilor din timpul ei, făcute după reguli clare şi mai ales neutre.
Despre arhitectura vremii nu avem o dezbatere şi o imagine ca despre proza, poezia şi teatrul vremii sau ca despre pictura lui Luchian sau a lui Ciucurencu.
A cui este vina? Desigur că a corpului nostru profesional, a arhitecţilor prinşi de propriile lucrări, mai degrabă decât a climatului artistic în care se mişcau. Au încercat poate să evite un discurs doctrinar, care putea să-i oblige la o direcţie consecventă. Opinia şi gustul clientului pentru lucrări mai mari sau mai mici puteau fi atunci determinante, chiar într-o vreme de mari creşteri urbane şi de noi programe de arhitectură ce au adus, prin confort şi echipament modern, schimbări în noţiunea de habitat urban. Noul provoca şoc, nu reflecţie şi adaptare. Sau, pur şi simplu, era respins.
De aceea poate ceea ce numim noi avangardă în arhitectură, începută prin lucrări sporadice (în general locuinţe construite înainte de criza financiară din perioada 1929-1932), dar dezvoltată convingător în anii ’30, nu a fost evaluată la timpul ei. Este drept că tocmai atunci, în această parte a Europei, a apărut decisiv interdicţia dialogului, cenzura, combaterea internaţionalismului (de unde veneau noile influenţe). În Rusia, avangarda anilor premergători primului război, care promitea multe înnoiri în arhitectură şi arte vizuale, dar nu numai, a fost pulverizată la scurt timp după instaurarea regimului leninist. Costructivismul, pornit încă antebelic, interesant dezvoltat prin tezele Bauhaus-ului, gonit întâi de la Weimar la Dessau, a fost definitiv izgonit, răspândindu-se activ şi peste ocean, prin fuga mentorilor săi. La noi, demersul modern a aparţinut cu preponderenţă investitorului privat, client obişnuit sau puternice societăţi şi întreprinderi ca Asigurarea Românească – ARO –, uzinele Malaxa etc.
Arhitectura oficială s-a exprimat prin simple exerciţii şi interpretări ale clasicului: Extinderea BNR, Palatul Regal, Ministerul de Interne pe de-o parte sau, ceva mai abil, preluând elemente din arhitectura italiană a timpului (înlocuirea coloanei prin pile şi arcade simple, eliminând registrele clasice orizontale printr-o mişcare verticală amplă, până la cornişa principală a construcţiei): Palatul CFR, faţada principală, Academia Militară, Palatul Victoria (tributare totuşi regulilor clasice prin simetrii, plan şi solemnitate). Începuse chiar să se vehiculeze ideea unei renaşteri în arhitectură – Arhitectura Carol al II-lea – care punea în discuţie comandamentul politic.
În acest climat, sorgintea dubioasă şi „străină” a avangardei a paralizat discuţia deschisă şi a creat îndemnuri mai degrabă pentru „autohtonisme” (a câta oară?), eroice, identitare, purificatoare. Cele 7 numere din revista Simetria, apărute între 1942-1947, care îşi propuneau să deschidă o discuţie publică au fost în opinia mea un simplu monolog pe o temă, de nimeni contestată – virtuţile clasicismului şi rigorile sale, de la Vignola până în secolul XX.
Dar vocaţia de modernitate a societăţii româneşti, exprimată mai amplu în arhitectură, nu a putut fi stăvilită în Bucureşti. Prin crearea salbei de lacuri pe cursul Colentinei, zona de nord a devenit o râvnită şi interesantă parte a oraşului, ilustrată şi prin arhitectură nouă. Un alt lucru fundamental a fost modernizarea şi înălţarea cornişei în lungul arterei nord-sud – Piaţa Romană – Universitate,
bulevardele Brătianu şi Take Ionescu, astăzi Bălcescu – Magheru, precum şi Calea Victoriei. Au fost înlocuite încă existente domenii rezidenţiale, cu construcţii joase şi teren extins (vezi o ultimă mărturie – casa Sturdza, azi librăria Cărtureşti), cu imobile de apartamente pe multe etaje, hoteluri şi restaurante mari, sedii de firme şi întreprinderi, spaţii şi magazine comerciale ample, multe cinematografe. Culmea tupeului a fost construirea în inima Capitalei, ce-i drept aproape de zona de interes hotelieră (Ambasador, Lido, Union, Stănescu), a garajului pe multe etaje (de fapt un park-house), Ciclop. Automobilul, luxos în capitala interbelică, îşi impunea prezenţa şi marca prosperitatea personală. Nu în mulţi ani, tot prin comandă particulară, prin iniţiative financiare şi credite bancare avantajoase, pentru categorii restrânse sau mai generale, s-au creat cartierele rezidenţiale Dorobanţi-Jianu-Delavrancea, Domenii, Cotroceni, Vatra Luminoasă şi ultimul, în 1934, Herăstrău-Primăverii. Deoarece acolo opţiunea era personală, s-au amestecat stiluri şi clişee cunoscute (ne place să le zicem eclectice), dar a existat şi arhitectură nouă, cu programe, echipamente, terase superioare, şi o nouă relaţie între spaţiul interior şi exterior, privită cu un oarecare dispreţ pentru simplitatea ei şi pentru lipsa de ornament. Dar tot acolo au apărut exemplarele de kitsch ale epocii, florentinul sau maurul (nu s-a consacrat un termen) din anii 1935-1945, care, neignorând confortul şi echipamentele la zi, a impus o epidermă ca o simplă scenografie, cu creneluri, donjoane, intrări somptuoase cu sigle şi semne nobiliare, cu calcio-vecchio, care dădea un aer de construcţie multiseculară într-un cartier în plină construcţie etc. Anacronismul total al demersului i-a încântat pe mulţi în loc să îi sperie. Iar critica vremii l-a ignorat.
Dar cum este receptat acest teribil dinamism, desfăşurat în foarte puţini ani, în evidenţa cronicii timpului şi chiar în istoria arhitecturii?
A existat un mic scandal care a pus pe jar turbulenta societate bucureşteană în momentul în care s-a construit Palatul Telefoanelor, în 1934, cu marile sale săli de lucru în sistem american, unde funcţionarii lucrau neîntrerupt sub ochii şefului de serviciu, şi care bulversa plăcutul taifas la o cafea şi la o prăjitură din micul birou de 2-3 persoane. Palatul cu un turn taxat zgârie-nori şi patinoarul artificial (primul în ţară) desfiinţaseră Terasa Oteteleşanu şi copia în mic ringul de gheaţă din Rockefeller Center din Manhattan, construit cam în aceeaşi perioadă. Protipendada se plimba încă la „şosée”, în trăsură sau în maşini decapotabile Hispans-Swissa, Lincoln sau Rolls-uri.
Totul a fost tratat ca o simplă extravaganţă, nu ca o fenomenologie profundă, ce putea modifica modul de viaţă, habitatul, locuirea urbană. În anii ’30, s-au prefigurat şi marile bulevarde bucureştene, s-au delimitat zone noi de locuire, s-au creat cluburi, restaurante pe noile lacuri, mari stadioane, ştranduri, Hipodromul, Muzeul Satului etc.
Oraş de Bărăgan, Bucureştiul a devenit un mare centru sportiv. După Marea Unire, încă mulţi ani sportul a fost dominat de cluburile ardelene, bănăţene şi bucovinene, organizate după modelul german. Campioanele de fotbal erau Chinezul şi Ripensia din Timişoara, marii jucători veneau de la Braşov şi Cluj. Anii ’30 au consacrat sportul bucureştean chiar şi la sporturi de iarnă precum schiul şi patinajul. Aceasta şi pentru că treptat Bucureştiul s-a extins: Otopeni, Snagov, Baloteşti, Căldăruşani, iar Valea Prahovei a devenit o a doua reşedinţă. Distanţele de 100-150 de km nu mai speriau pe nimeni, iar automotoarele Malaxa parcurgeau distanţa cu doar 2-3 opriri până la Braşov. Era vorba de un fenomen urban care se întâmpla, desigur la altă scară, şi la Londra, Paris sau New York.
Bucureştiul nu mai era un oraş în Balcani, devenise o capitală modernă. Urbanismul şi arhitectura însă nu au fost identificate, fişate, clasificate, integrate într-o istorie bine definită, ca să se poată mai târziu evalua ce poate fi considerat patrimoniu cultural. Creşterea oraşului nu a fost semnalată ca un fenomen inevitabil, care se va repeta la un alt interval. Dovada este că şi în anii recenţi, după ’90, bucureşteanul obişnuit deja cu construcţii la regimul de înălţime de 8-10 etaje cum e Palatul Telefoanelor nu a fost încă lămurit de arhitecţi că dezvoltarea unui mare oraş nu se realizează numai pe orizontală, ci şi pe verticală. Toate marile oraşe au city-ul lor, iar creşterea în înălţime nu mai este o chestiune de teren de fundare, zonă seismică, apă freatică sau de tehnici ce nu pot fi stăpânite.
Este greu de explicat însă de ce, după 70 de ani de la scandalul Palatului Telefoanelor, fiecare clădire înaltă din Bucureşti stârneşte aprinse controverse. Pe lângă regimul de înălţime (cum se întâmplă în cazul actual al Cathedral Plaza), cred că problema este cea de a poziţiona o clădire nouă lângă una veche. Accepţi sau nu neîntreruperea lanţului de momente ale tradiţiei. Arhitecţii trebuie să ştie să asocieze cu inteligenţă şi fler vechiul şi noul, căci arhitectura a lucrat mereu cu acest mecanism subtil al contrastului. Oraşul nu poate fi îngheţat într-un moment istoric. El nu trebuie transformat în muzeu de epocă decât dacă şi-a pierdut energiile vitale, dacă a înţepenit în istorie.
Istoria artelor ne învaţă că există un mecanism al iniţierii, al apropierii prin cunoaştere, care dă naştere acelui sentiment de simpatie ce te apropie de lucrul nou. Noi încercăm astăzi să redescoperim arhitectura anilor ’30, dar nu dispunem de o evidenţă a ei.
În perioada comunistă, arhitecţii au fost transformaţi în proletariat de tip cultural, salariaţi ai aceluiaşi patron, în mari „colective de creaţie”. Grija lor principală a fost avizarea proiectelor în faţa unor instanţe neadecvate de politruci, birocraţi leneşi şi impostori, elaborarea unor memorii justificative adesea derizorii. Este greu de spus ce i-a oprit, chiar şi după 1989, să realizeze evidenţa unui patrimoniu cu care trebuie să ne mândrim (cu moderaţie). Nici astăzi nu există o listă completă a lucrărilor de avangardă a unor arhitecţi precum Marcel Iancu, Horia Creangă, Duiliu Marcu, Richard Bordenache, Rudolf Fraenkel, Haralambie Georgescu etc.
Pe principala arteră bucureşteană a modernităţii interbelice se află, la numărul 35, blocul Malaxa-Burileanu, care a fixat riguros şi cu un desen impecabil registrele orizontale de ferestre şi a marcat puternic volumul şi cornişa. Această clădire a fost mult timp acoperită cu o uriaşă pânză publicitară, iar apoi, după ce a fost dată jos, s-a putut observa înlocuirea detaliului de fereastră metalică, o performanţă a vremii (fuseseră comandate la Budapesta), cu simpliste şi sărăcăcioase cercevele din PVC, care îngroaşă şi vulgarizează detaliul, aruncându-l în altă epocă. Iar copertina în retragere, care cu umbra ei puternică marchează simplitatea volumului (element definitoriu pentru modernitatea bucureşteană), a fost închisă neadecvat, tot cu ferestre din PVC, pentru a se obţine un nou spaţiu locativ. Avem de-a face tot mai des cu ajustări gospodăreşti şi gesturi inculte, care pervertesc spiritul unei arhitecturi exemplare, ce ar trebui respectată. Ce s-ar întâmpla dacă, din motive de etanşeitate şi pierderi termice, am decide să schimbăm cu „termopane” (cum li se spune greşit, căci doar geamul are această structură) ferestrele de la Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia sau de la Bolniţa Coziei?
La noi nu există însă nicio dare de seamă privind starea iniţială a primelor locuinţe semnate de Marcel Iancu sau Horia Creangă, ca să putem vedea azi cum au fost modificate, dacă au fost, prin utilizare.
Toată viaţa mi-am dorit să intru să vizitez splendida Casă Cantacuzino, de pe strada Tirana, ocupată de „organe” şi interzisă unei vizite muzeale sau de studiu. Mă întreb câţi arhitecţi o ştiu bine, ca pe un bun preţios al altor vremuri. Evlavia cu care se vorbeşte de unele perioade din arhitectură şi indiferenţa faţă de altele arată de fapt o funcţionare inegală, sincopată şi până la urmă defectuoasă a tuturor instanţelor ce depind de arhitecţi. Dacă arhitecţii nu vor intra curajoşi şi frontal în problemele urbane, de habitat, realizând studii actuale sau în perspectivă, administraţiile locale vor rămâne tot neinformate şi pe tărâmul improvizaţiei, al reabilitărilor făcute în pripă.
Au existat nenumărate concursuri de arhitectură, importante şi bine organizate după toate regulile, cu participări selecte, interne sau internaţionale. Cum au fost însă puse în discuţie publică şi ce urmări au avut? Ar fi vorba aici de Bucureşti 2000, privind zona Casei Poporului şi bulevardul Unirii; de cele două concursuri pentru Catedrala Patriarhală, şi acum migratorie ca amplasament, plimbată de ici-colo pe diferite motive, care nu prea ţin de o perspectivă urbană coerentă; de concursul pentru ceea ce astăzi impropriu numim Piaţa Palatului, o înşiruire de spaţii încă informe între Athenée Palace şi calcanul imobilului Mobiliara, în lungul căii Victoriei. Proiectul premiat al lui Franz şi al Marianei Echeriu rezolva acest spaţiu, cel mai nobil din capitală, centrat pe funcţiuni definitorii de către construcţiile din jur: Palatul Regal cu Muzeul Naţional de Artă, Ateneul Român, Fundaţiile Regale (astăzi BCU), biserica şi galeriile Kretzulescu, Ministerul de Interne, sediul nou al UAR. Astăzi, spaţiul pieţei este ocupat de la un cap la altul de un parcaj auto, la nivelul solului – cel mai păgubos mod de a utiliza un teren preţios şi scump şi care face şi derizorie şi secundară sacralizarea locului prin monumentul Eroilor Revoluţiei sau prin statuile unor personalităţi politice martirizate de regimul comunist. Poate înţeles şi demarat proiectul, acest loc privilegiat prin istorie ar fi putut fi ordonat, organizat şi îmbogăţit cu acele spaţii necesare unui oraş viu şi dinamic: galerii de artă, săli pentru muzică, studiouri pentru teatru experimental sau pentru performance-uri ocazionale. Şi desigur că tot aici şi-ar fi găsit de o mie de ori mai bine locul Muzeul de Artă Contemporană, astăzi aflat în cea mai claustrată şi controlată incintă din Bucureşti, cea a Casei Poporului (un loc respingător prin geneza lui – sacrificarea unei părţi autentice a Bucureştiului –, prin gigantismul construcţiei etc.). Mă întreb cum ar dialoga un astfel de muzeu de artă contemporană cu Muzeul Naţional deja existent şi cu Ateneul Român, unde se cântă (ce-i drept, destul de rar) şi muzică contemporană. Constat că încă nu s-a realizat o analiză care să stabilească poziţia Casei Poporului în istoria arhitecturii autohtone (geneză, program, autori, clasare stilistică, utilitate, ba chiar preţul plătit).
Dacă profesia noastră vrea să capete mai multă influenţă în contextul cultural în care trăim, arhitecţii şi instanţele lor de reprezentare ar trebui să abordeze mai sistematic şi mai curajos latura mai esoterică, deci mai perenă şi mai semnificativă, a arhitecturii (pe lângă latura obligatorie a esteticului şi a jocului formelor în spaţiu).

BBM Group: Alexandru Beldiman, Doina Butică, Mariana Celac
Raporturile între arhitectură, fondul urbanistic şi teoriile asupra patrimoniului construit au trecut, în cazul României, prin câteva faze distincte. Aceste faze pot fi delimitate în legătură cu conjuncturi particulare, de natură economică, politică şi socială prin care a trecut România în ultimii 150 de ani – deci în perioada afirmării teoriilor moderne ale patrimoniului arhitectural. O succesiune de schimbări convulsive a modificat periodic modelele de referinţă, zonele şi accesul la informaţia despre teoriile asupra patrimoniului
construit. La rândul lor, practica arhitecturală şi construcţia urbană au fost expuse la schimbări de orientare, uneori brutale. Particularităţile istoriei moderne se adaugă caracterului propriu al arhitecturii Bucureştiului şi fac în aşa fel încât şi în domeniul teoriilor asupra patrimoniului să existe particularităţi importante. Economia centralizată, controlul ideologic asupra societăţii comuniste şi decizii politice susţinute de o autoritate executivă discreţionară au avut şi vor avea în continuare consecinţe pe termen lung asupra valorilor moştenite şi asocierii lor la modernizarea oraşului Bucureşti.
Voinţa de a conserva patrimoniul adaptându-l cu delicateţe nevoilor vieţii noastre cotidiene, ca şi căutarea unei coabitări armonioase între creaţia contemporană şi această moştenire purtătoare de sens constituie două abordări strâns complementare care răspund foarte exact noţiunii universal invocate de dezvoltare durabilă.
Terenul Centrului Ştirbei Vodă (strada Ştirbei Vodă nr. 106-108) este situat într-o ambianţă urbană de secol 19 şi a inclus o reşedinţă construită la 1883. Această clădire a fost expusă unei folosinţe improprii în ultimii 40 de ani. Identificarea patologiei complexe a dus la decizia reconstrucţiei ei cvasi-integrale ca martor al formaţiei locului în anii 1880 şi includerea în noul complex.
Filozofia agenţiei noastre este contextualistă; intervenţiile făcute în zonele unde se află clădiri sau situri cu un caracter particular, chiar dacă nu sunt monumente istorice, încearcă să stabilească un dialog cu ce preexistă din punct de vedere peisaj construit sau natural. În acest scop pornim cu o cercetare atentă a evoluţiei arhitecturale şi urbanistice a zonei în care urmează să intervenim.
În cazul acestui proiect, analiza noastră a scos în evidenţă următoarele:
În planul Bucureştiului din anul 1846, terenurile situate la numerele 104 şi 106 făceau parte dintr-o singură proprietate, înglobând şi parcelele situate la numerele 65 şi 67 din strada General Berthelot, paralelă cu Ştirbei Vodă.
În planul din 1899, terenul era proprietatea arhitectului Toma Dobrescu, care a împărţit-o în patru parcele – pe cea de sud-est (nr. 104) şi-a construit propria casă, iar parcela de la numărul 106 a rămas liberă, destinată probabil unui alt investitor.
Aceste două constatări ne-au permis să considerăm terenurile situate la numerele 104 şi 106 ca o singură proprietate şi, deci, să nu punem în evidenţă fiecare lot. Principiile restaurării prevăd să se pună în relief evaluarea urbanistică a sitului, în cazul nostru să marcăm existenţa celor două loturi apărute în urma partiţiei Dobrescu. Soluţia adoptată de noi nuanţează principiul, şi anume de a construi o nouă realitate arhitecturală provenită din contopirea unei multitudini de date unde istoria joacă un rol important, dar nu exclusiv.
În planul din 1911 se remarcă schimbarea traseului străzii Ştirbei Vodă în zona numerelor 102-104, ceea ce face că faţada nu este paralelă cu strada şi nu se mai află pe aceasta, cum era când a fost construită în 1883. Aceasta ne-a permis, la un moment dat al evoluţiei proiectului, să construim faţada sud paralelă cu actualul traseu al străzii Ştirbei Vodă. Tema proiectului solicita amplasarea unui spaţiu multifuncţional la subsol destinat unei săli de conferinţe de circa 80 de persoane. Astfel, exigenţele programului au impus lărgirea importantă a subsolului până la limitele proprietăţii. Sala de conferinţe şi anexele sale multifuncţionale au fost plasate în subteran, iar podul – funcţionalizat pentru birouri.
Starea proastă de conservare a edificiului nu suporta – în condiţii economice non-oneroase – menţinerea în picioare a vechii construcţii în timpul realizării subsolului lărgit în afara perimetrului casei. Locuinţa arhitectului T. Dobrescu era compusă dintr-o casă cu parter supraînălţat, subsol parţial (pivniţă boltită într-o manieră foarte interesantă) şi o serie de anexe construite în două etape (1883 şi după 1911), întreaga construcţie aflându-se într-o stare avansată de degradare. Nici una dintre aceste case nu a fost clasată monument istoric, însă faptul că erau situate într-o zonă protejată, ne-a impus câteva restricţii – de a păstra caracterul sitului, regimul de înălţime.
Noua clădire de birouri a fost tratată într-o expresie contemporană, dar înscrisă prin volumetrie în caracterul sitului şi legată printr-un corp secundar de clădirea veche.
La rândul ei, clădirea existentă, demolată, a fost refăcută având aceeaşi volumetrie, acelaşi amplasament, cu rectificarea poziţiei faţă de stradă, aceeaşi dimensiune a ferestrelor etc., dar cu faţade care trebuiau să fie expresia timpului construirii lor, adică anii 2000. Compoziţia lor istorică a fost interpretată într-o manieră epurată, post-modernă, în placaj de piatră. Ornamente de terracotta recuperate în timpul demolării au fost recompuse pe una din faţade, ca şi elementele de decor, stucatură şi tâmplărie interioare.
Nouă, arhitecţilor, intervenţia noastră ni s-a părut coerentă şi sperăm că istoria ne va da dreptate.
Nu putem încheia aceste câteva rânduri fără să punem în evidenţă faptul că am avut norocul să colaborăm cu un comanditar care a împărtăşit aceeaşi filozofie ca şi noi – fapt destul de rar şi ideal pentru o echipă de arhitecţi – şi că datorăm foarte mult dialogurilor cu acesta, dialoguri ce au avut cădere asupra rezultatului final.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0