Red Angus
Ceea ce-l individualizează pe Corvin Cristian este pe de o parte capacitatea de a crea o imagine puternică şi perfect coerentă, iar pe de altă parte rafinamentul detaliilor, elementele-surpriză ale oricărei amenajări. Aşteptam cu interes transformarea restaurantului Red Angus – care s-a petrecut într-un timp destul de scurt – şi bineînţeles că nu ne-a dezamăgit, ba chiar ne-a surprins: un discurs stilistic cu totul nou, inspirat de universul american, în care se regăsesc şei de cowboy şi motociclete Harley Davidson.
Restaurantul de pe strada Franceză, aflat chiar lângă Curtea Veche, a fost deschis în 2010 şi a devenit repede faimos în rândul cunoscătorilor ca un steakhouse veritabil. Proprietarul, consiliat de mai mulţi specialişti renumiţi internaţional, a căutat îndelung cea mai bună carne de vită şi într-un final s-a oprit la cea din Statele Unite, certificată USDA (United States Department of Agriculture). Iniţial, s-a concentrat pe realizarea şi calitatea meniului, pentru a atrage un număr de clienţi fideli, iar când acest lucru s-a întâmplat şi-a dat seama că le-ar putea oferi mai mult, deschizând totodată locul şi către alte tipuri de consumatori. Alături de arhitectul Corvin Cristian, spaţiul a fost reorganizat, iar noua amenajare s-a ancorat cu creativitate în imaginarul american, de la tonomatul funcţional la canapelele acoperite cu piele de vacă şi proiectate pentru a aminti de o siluetă bovină.
În noua configuraţie, Red Angus are o capacitate de 145 de locuri: parterul este dedicat restaurantului şi barului, în timp ce spaţiul de la etaj are profil de pub, cu o scenă pentru concerte live şi mese mai flexibile. Practic, orice tip de vizitator îşi poate găsi locul preferat; există o zonă mai retrasă, parţial delimitată, pentru mesele personale în doi, o zonă mai deschisă, cu mese mai mari, potrivite conversaţiilor de prânz, canapelele care comunică direct cu strada, unde se poate savura o cafea de dimineaţă, şi barul, masculin, unde şeile autentice de cowboy, care se pot legăna, au înlocuit scaunele clasice. Apoi, la etaj, cei care vor să petreacă o seară cu blues, alături de prieteni, au la dispoziţie mese de dimensiuni mai mari şi un spaţiu pentru biliard.
Atmosfera caldă şi relaxată este susţinută atât prin texturi, cât şi prin cromatică. O parte dintre pereţi sunt îmbrăcaţi în lemn ce provine de la un hambar din 1899, în alte zone este lăsată la vedere cărămida roşie, recuperată din mai multe demolări, iar pardoseala este din piatră spartă. Acolo unde peretele sau stâlpul este acoperit cu culoare au apărut scurte mesaje inspiraţionale, mici „ingrediente” cu acelaşi specific american. Roşul rămâne mereu culoarea dominantă, fie că este vorba de suprafeţe mari vopsite, de mobilier sau de anumite detalii decorative, iar trimiterea directă la numele şi profilul locului se simte şi în alegerea scaunelor, tip „country Bonanza”, „navy” sau pur şi simplu cu spătarul a cărui linie aduce aminte de coarnele sau osatura unei vaci.
Vedetele amenajării sunt însă motocicletele pe care arhitectul le-a adus ca atare în spaţiu sau le-a stilizat minimalist pentru a obţine un inedit trofeu de „vânătoare”, amplasat recurent pe pereţii restaurantului şi inspirat de cel făcut de Picasso în 1942 din coarne şi şa de bicicletă.