Restaurarea Bastionului Theresia din Timişoara

Text: Catrinel Negru
Foto: Bennert GmbH (foto aeriană), Bogdan Raţ şi Marius Miclăuş

Într-o societate ce încearcă stabilirea unei relaţii coerente cu trecutul, pe fundalul unei atenţii sporite faţă de problematica prezervării, considerăm utilă (ba chiar indicată) promovarea arhitecţilor care aduc în prim-plan o abordare profesionistă, documentată istoric, dar în acelaşi timp contemporană, a restaurării. Cu sprijinul Velux România, o companie care s-a implicat constant în optimizarea spaţiilor construite, vom prezenta în următoarele numere o serie de proiecte de calitate care au valorizat într-un mod inteligent, într-un spirit de autenticitate, structuri arhitecturale existente.

Proiectul de restaurare semnat de echipa Studio Archaeus a redat valoarea iniţială bastionului Theresia (parte a vechii fortificaţii a Timişoarei) printr-o intervenţie minuţioasă şi foarte atent controlată, îndrăzneaţă în egală măsură. Cuprinzând mai multe corpuri de clădire dispuse într-un plan poligonal conform proiectului cetăţii ideale, arii plantate întinse şi un mare spaţiu public central de tip mineral, bastionul a fost redescoperit prin îndepărtarea intervenţiilor din anii ‘70, ce au constat în tencuieli de ciment şi consolidări cu beton. Astăzi, frumuseţea zidurilor de cărămidă şi a tencuielilor tradiţionale este din nou vizibilă.

Corpul cel mai bine păstrat, cel de pe latura vestică, are două niveluri şi mansardă, în timp ce restul fortificaţiei a supravieţuit numai pe înălţimea parterului cu arcade din cărămidă. Aceste arcade au fost transformate în portice prin inserarea unor tâmplării asimetrice din lemn care conduc privirea în mod dinamic de-a lungul faţadei. În mod simbolic, vechile ziduri au primit învelitori-grădină, terasele plantate cu iarbă fiind totodată referinţe la ruinele năpădite de vegetaţie, cât şi reprezentarea celor mai noi direcţii în arhitectura prietenoasă cu mediul.

Clădirea mansardată a fost readusă la viaţă prin reparaţii atente şi intervenţii reversibile cu materiale moderne: şarpanta din lemn a fost consolidată, o mare parte a structurii acoperişului a fost menţinută, iar intervenţiile de înlocuire au fost marcate cu sinceritate prin utilizarea unui lemn de culoare diferită. Scările din metal şi sticlă în forme minimaliste, sistemele de expunere demontabile şi iluminarea cu reflectoare orientabile culisante pe şine sunt principalele intervenţii contemporane care permit o varietate considerabilă de scenarii de iluminat în spaţiile expoziţionale fără a afecta în niciun fel anvelopanta clădirii iniţiale.

Odată cu transformarea podului în mansardă circulabilă a fost necesară şi prevederea unor vitraje pentru iluminarea naturală a spaţiilor. Soluţia cea mai bună, atât din punct de vedere estetic, cât şi funcţional, a fost prevederea unor ferestre de mansardă contemporane, a căror imagine nu induce în eroare asupra epocii intervenţiei, dar nici nu modifică în vreun fel percepţia de ansamblu. Ferestrele Velux alese au, de asemenea, marea calitate de a fi realizate din lemn masiv, încadrându-se cu naturaleţe în spaţiul interior. Cantitatea de lumină, de multe ori mai mare decât cea adusă de lucarne, contribuie la transformarea unui spaţiu închis şi labirintic într-unul cald şi deschis, definit de culoarea lemnului scăldat în razele soarelui. Ferestrele situate la nivelul ochilor permit relaţionarea permanentă între interior şi exterior, în timp ce ferestrele situate aproape de coama acoperişului contribuie la atmosfera generală de lumină difuză, odihnitoare. Ritmul generat de feţele luminate, feţele umbrite şi umbrele purtate ale elementelor din lemn ale şarpantei animă spaţiul, contribuind la atractivitatea acestuia ca etaj expoziţional.

Volumele masive ale coşurilor de fum care străbat mansarda au fost dematerializate prin perforarea şi transformarea lor în „tunele solare” care conduc lumina, asemenea unor periscoape, până în centrul spaţiului. Prismele tencuite au devenit astfel „containere de lumină”, obiecte de artă modernă cu rol de exponate permanente.

Intervenţia asupra mansardei clădirii nu a dus numai la creşterea suprafeţei vizitabile, ci şi la realizarea unui adevărat muzeu in situ al tehnicilor tradiţionale de construcţie, mansarda fiind un obiect istoric de valoare ascuns până deunăzi privirilor, o înşiruire de spaţii deopotrivă ludice şi didactice menite să readucă în inima publicului conştiinţa valorii lucrurilor de demult.