Sântămărie Orlea
Cretacicul se sfârşea odată cu Hatzegopteryx thambema, „înspăimântătorul înaripat din Haţeg”, ultimul dinozaur pitic din ceea ce era insula Haţeg din Oceanul Tethys. Milenii la rând plecară în raiul taxonilor şi crocodilii şi amfibienii şi chelonienii şi pterozaurii care îi ţinuseră de urât înaripatului pitic, în final scurgându-se în adâncuri şi întinderea de apă. Locul lor fu luat de ceea ce azi numim oameni. Iar când aceştia se ridicară îndeajuns primiră vizita unui grup de înţelepţi egipteni pe care îi duseră pe văi să le arate Muntele Godeanu. Aceştia stătură, se uitară din toate colţurile şi ascultară vreme de mai multe zile, după care îşi strânseră papirusurile şi plecară în ţara de unde veniseră. Peste vreme, ţinură a trimite veste şi sul, în ţara ce pe-atunci cine mai ştie cum era, că ridicaseră mândreţe de construcţii mari din calcar, întocmai după muntele ce-l văzuseră perfect în faţa lor.
Dacă chapeau-ul este suficient de derutant şi de neadecvat, atât cronologic, cât şi ca sobrietate, unui articol despre patrimoniul naţional, aflaţi că, uneori, monumentele sale au privilegiul de a împărţi realitatea obiectivă cu povestirile ori balivernele, ceea ce nu le ştirbeşte câtuşi de puţin din importanţă, ci le îndulceşte statutul grav de obiect al istoriei imobile. Şi cine ştie pe ce măsea de dinozaur n-o fi ridicată biserica din al cărei turn-clopotniţă se văd jur-împrejur coifurile de piatră ale altor locuri de rugăciune ori înălţimile retezate!
La 1315, când preotul Ioan de „villa Sanctae Marie” producea fără să ştie prima atestare a satului într-un document oficial, biserica Sfintei Marii-de-sub-locul-de-pază era demult ridicată sub cetatea Haţegului. Trecuse răgazul ultimului romanic, când lăcaşul fusese construit, nu întocmai ca Densuşul, ci cu mai multă piatră şi cărămidă, dar şi cu câte o spolie ce fusese găsită răzleţ şi adusă să ţină biserica mai bine.
Mijea goticul transilvănean când ferestrele bifore şi trifore ale clopotniţei fuseseră tăiate, iar arhivoltele portalului făţuite. „Oaspeţi regali”, coloniştii catolici, aduşi în slujba cetăţii şi a castrului regal învecinat, au fost cei care au construit biserica parohială de tip sală cu altar rectangular. Nava au tăvănit-o, în schimb altarul l-au acoperit cu bolţi ogivale în cruce. Intrarea de pe latura de vest au deschis-o pe sub un înalt turn-clopotniţă cu frumoase ferestre şi acoperiş cu frontoane triunghiulare. Celebra în zonă bandă lombardă alcătuită din cărămizi dispuse în zig-zag merge de jur împrejurul cornişei turnului-clopotniţă. Portalul acestei intrări marcat cu două colonete angajate şi un pilastru se continuă cu arhivolte semicirculare. O altă intrare a fost tăiată pe latura sudică.
În septembrie 1420, când turcii zdrobesc în apropiere de cetatea Haţegului armata voievodului Nicolae Csáki, Sântămărie Orlea avea târg şi vamă. Incursiunea de pradă a turcilor afectează şi biserica, iar peste câţiva ani, când turcii trec din nou comunitatea catolică, era mult diminuată.
Din preţuire pentru fidelitatea faţă de voievod, în 1447 Iancu de Hunedoara acordă cu drepturi deplin nobiliare drept danie Sântămărie Orlea, sporind astfel numărul aşezărilor din cnezatul de vale al Râului Mare şi permiţându-le totodată Câdeştilor luarea în stăpânire a pădurii Balomirului. Numai calitatea nobiliară a permis acestei familii preluarea şi transformarea bisericii parohiale de rit catolic într-o capelă de curte ortodoxă, executând cu această ocazie şi unele modificări la interior, prin amplasarea pe latura de vest a unei tribune, din care se intra cotlonit în clopotniţă, şi prin completarea ansamblului de picturi. Din ultimele decenii ale secolului al XIII-lea şi până în anul 1311, când în stânga intrării sudice a bisericii a fost scris în limba latină cu caractere gotice „Această biserică a fost închinată spre cinstirea Fecioarei Născătoare, anul domnului 1311”, lăcaşul a fost pictat doar cu câteva cruci de consacrare negre înscrise în cercuri brune. În anul menţionat, biserica a primit al doilea strat de pictură, cel mai amplu, pe pereţii naosului, în trei registre. Parţial distruse, şi în absenţa unei restaurări promise cu mare pompă, scenele au ajuns în zilele noastre un simplu decor, pe care doar un specialist în istoria artei îl mai poate citi coerent. Primul registru al peretelui nordic este complet distrus, pe următorul fiind dispuse scenele Prezentării lui Iisus la Templu, Iisus om al durerii, în varianta occidentală Vir Dolorum, Înălţarea, Schimbarea la faţă, Doi sfinţi militari şi Intrarea lui Iisus în Ierusalim. În bună măsură degradat, peretele estic desfăşoară într-un prim registru deasupra arcului triumfal trei compoziţii: Răstignirea, Iisus pe cruce şi Coborârea de pe cruce. Cel de-al doilea registru fiind în totalitate şters, pe cel inferior se văd Bunavestire şi Naşterea. Pe peretele sudic se află o reprezentare a Judecăţii de Apoi cu Tronul Hetimasiei în faţa căruia stau în genunchi Adam şi Eva, dar şi Cortegiul Magilor, precum şi Sf. Nicolae înfăţişat ca episcop, Fecioara Maria şi Ioan Botezătorul. „Scenele care nu urmăresc logica iconografică, ci mai degrabă una de echilibru compoziţional” sub aspect artistic aparţin ariei bizantine şi sunt opera unui meşter format în ambianţa sârbo-dalmatină. Insolita iconografie ortodoxă prezentă într-un lăcaş de cult catolic poate fi pusă în legătură cu stingerea dinastiei arpadiene între anii 1301-1317 şi instaurarea celei angevine pe tronul regatului maghiar, însoţită de lupte şi tulburări care au afectat şi ţinutul Haţegului.
La începutul secolului al XV-lea, în altar şi în nartex au fost zugrăvite alte scene. Spre deosebire de reprezentarea în tradiţie ortodoxă a teoriei de 6 apostoli din altar, însoţiţi de inscripţii slavone, în nartex scenele sunt pictate în manieră occidentală. Se pot distinge aici două personaje donatoare. Datarea ante quem a întregului ansamblu este dată de un grafit latin care menţionează anul 1484.
O icoană de hram vizibilă până la 1850 în nişa de deasupra intrării în biserică l-a făcut pe unul dintre primii cercetători ai monumentului să afirme că bisericii i-a fost schimbat hramul în Sfânta Treime odată cu primirea ei de către familia Cândea, devenită ulterior Kendeffy.