fbpx


White November igloo

Sarkis – despre relaţia cu spiritul spaţiului

Aflat la prima expoziție în România, Sarkis propune un parcurs vizual prin trei spaţii de referinţă ale circuitului muzeal din Bucureşti – Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi The Ark/ Centrul Internaţional pentru Artă Contemporană – punând în balanţă relaţia dintre oraş, istoria sa recentă şi cultura contemporană. Un artist cu o energie extraordinară, Sarkis este o prezenţă activă pe scena inter­naţio­nală, articulându-şi discursul artistic în rela­ţie cu spiritul fiecărui loc. Printre expoziţiile sale recente sunt de menţionat cele organizate la MAMCO – Musée d’Art Moderne et Contemporain, Geneva (2011); Centre Pom­pidou, Paris (2010) şi Istanbul Modern (2009). Cu ocazia vernisajului expoziţiei din Bucureşti, ne-a vorbit despre relaţia sa cu spaţiul şi felul în care îi modelează discursul.

Interviu de: Ioana Diaconu

Sarkis – despre relaţia cu spiritul spaţiului

Care sunt criteriile care stau la baza alegerii unui spaţiu? Ce anume vă inspiră în stabilirea acestui dialog creativ?

În general, există mai multe moduri prin care intru în contact cu un anumit spaţiu. Fie îmi propun galeriile consacrata cameră albă, fie lucrez cu muzee, care mă abordează în ideea că m-ar putea interesa memoria locului. În al doilea caz, elementul principal este spiritul, pentru că, dincolo de spaţiu, relaţionez cu memoria locului. Iar în cazuri speciale, cum văd o locaţie, îmi propun să fac ceva, să intervin din proprie iniţiativă.

Sarkis – despre relaţia cu spiritul spaţiului

Cum a decurs procesul de selecţie pentru expoziţia din Bucureşti?

În Bucureşti a fost câte puţin din fiecare. Am vizitat mai multe locuri şi am rezonat cu trei dintre ele: Muzeul Naţional al Ţăranului Ro­mân, Centrul Internaţional de Artă Contem­porană şi Muzeul Naţional de Artă Contem­porană. La Muzeul Naţional al Ţăranului Român m-a interesat viaţa pe care au căpătat-o obiecte­le din colecţie. De aproape 30 de ani, studiez cum sunt folosite muzeele pentru a menţine vie opera unui artist după moartea acestuia, cum sunt amenajate şi gândite. La MNŢR m-a atras punerea în scenă. Cred că ceea ce a făcut Horia Bernea este o capodoperă. În loc să spună Iată, vă prezint asta în mod obiectiv!, el a optat pentru un punct de vedere subiectiv. Am fost complet fascinat de tot ce am văzut. Când am văzut clădirea Muzeului Naţional de Artă Contemporană, a fost ca un coşmar. Dar faptul că cineva a avut ideea de a grefa în interiorul unui astfel de loc ceva pozitiv mi-a stârnit interesul. Această clădire este încet încet invadată din interior de ceva po­zitiv, iar contrastul m-a inspirat să intervin.  Când lucrez cu un spaţiu, nu las niciodată locul sau memoria sa să doarmă. La fel a fost şi în cazul acesta.

Cea din urmă locaţie, The Ark, mi-a dat im­presia de spaţiu neutru, care aşteaptă pozitivul, aşteaptă o completare. Am considerat că acesta poate fi un liant între celelalte două, MNŢR-ul având o puternică încăr­cătu­ră spirituală, în timp ce MNAC-ul poartă o memorie teribilă.

Aţi declarat că instalaţiile dumneavoastră reprezintă mai degrabă un dialog cu spaţiul, şi nu neapărat o intervenţie. Ne puteţi spune mai multe despre natura acestui dialog?

Acum 15-20 ani am început să lucrez cu vocea arhitecturii. Cred că fiecare clădire bine gândită are o voce proprie. Cum vocea mea provine din interior, la fel şi vocea arhitecturii e modelată de elementele care o compun. Acum 15 ani am înregistrat Taj Ma­halul – m-am oprit în centru şi am început să ascult sunetele care se amestecau, oame­nii care veneau, paşii, mormântul, ţipetele copiilor, iar aceste sunete individuale urcau în cupole, se contopeau, şi coborau amestecate, mixate de arhitectura spaţiului. De atunci, am început să lucrez cu asta. În Is­tan­bul, am obţinut, cu greu, permisiunea de a intra singur în Moscheea Sfânta Sofia şi am avut astfel şansa să îi înregistrez vocea. Bineînţeles, rezonanţa sunetelor din stradă era cu totul diferită faţă de Taj Mahal. Un alt exemplu similar a fost piaţa din Ahme­dabad, proiectată de Louis Khan. O pia­ţă deschisă, mărginită de clădiri, cu zgomotul oraşului şi o muzică proprie. Apoi, m-am gândit să iau vocea unei astfel de clădiri şi să o transpun într-un spaţiu cu totul diferit.

Sarkis – despre relaţia cu spiritul spaţiului

Sunetul este o parte integrantă şi a instalaţiei de la Bucureşti. Care a fost efectul pe care l-aţi urmărit?

Există locuri care au o memorie proaspătă, ca CIAC, şi alte locuri ca MNAC care au un trecut teribil. Tocmai de aceea, la MNAC nu am vrut să mă apropii cu lucrarea de pereţi, ci să fac ceva aproape imaterial, să transform totul prin sunet. În acest fel, clădirea nu se poate atinge de lucrarea mea, dar lucrarea poate să înflorească în clădire. 

În expoziţie, mai ales în secţiunea de la CIAC, vorbiţi despre o revoltă împotriva practicii obişnuite a muzeelor de a pune obiectele în vitrină şi a le congela. Aţi avut instalaţii în afara spaţiului instituţionalizat?

Am avut zeci de astfel de lucrări. De exemplu, am lucrat la un proiect care viza un pasaj între partea veche şi cea nouă a oraşului Nisa, un loc insalubru, destul de periculos pe timpul nopţii. Am ales să inversez raportul şi am făcut ceva excesiv de frumos, cu materiale foarte preţioase – marmură, aur. S-a spus că o să fie vandalizat, că o să se fure materialele, că o să fie acoperit de graffiti, dar de 6-7 ani, este încă acolo, întreg. Îmi plac astfel de dificultăţi. Atunci când expui într-o galerie primeşti totul pe tavă. Îmi plac provocările, afronturile aduse contextului social, politic, religios.

Sarkis – despre relaţia cu spiritul spaţiului

Deseori în declaraţiile dumneavoastră apare distincţia clară dintre sacru şi religios. Cum putem interpreta obiectele specifice spaţiului sacru prezente în expoziţie (vitraliile, altarul lui Grunewald)?

Imaginile pe care le-am folosit în vitralii sunt din Stăpânul inelelor. Am o colecţie de monştri pe care îi folosesc ca actori. Aici este vorba despre contrastul dintre aceste figuri sălbatice şi vitraliu, despre alegorie. Nu ai putea să pui aceste vitralii într-o bi­serică. Deşi, dacă ar fi după mine, aş face-o. Îmi place să ma joc cu noţiunea sacrului. Cu noţiunea obiectelor considerate tabu. Pentru mine, sacrul este independent de religie.

Orice tablou, orice lucrare care îşi găseşte în definitiv forma devine sacră, complet liberă, fără să fie închistată în vreo religie. Cred că atunci când este strict legat de religie, sacrul îşi pierde libertatea. 

Sarkis – despre relaţia cu spiritul spaţiului

Expoziţia La celălalt capăt al curcubeului/ A l’autre bout de l’arc en ciel, curator: Irina Cios, poate fi vizitată integral în cele trei locaţii până pe 29 iunie, urmând ca secţiunea de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană să fie deschisă publicului până în data de 7 septembrie 2014.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0