Scara de blok

„Scara de bloc nu este doar un mod de acces către propria locuinţă situată mai sus de pământ, ci mai ales şi în primul rând o cale către realităţi mai înalte.” (anonim, sec. 2 î.Hr.)

Dintotdeauna omenirea a locuit la bloc. Afirmaţie atacabilă, desigur, dar cine se poate declara în posesia adevărului absolut? Aşa că, până la proba contrarie, vom considera acest lucru drept adevărat, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Apoi, de n-ar fi locuit dintotdeauna la bloc, cum ar fi ajuns să locuiască astfel în zilele noastre? Am contrazice evoluţia, ceea ce nu ne putem permite. Despre blocul neolitic, e adevărat, ne-au rămas puţine semne, ca şi despre blocurile populaţiilor primitive dar încă active din Australia. Aceasta însă nu a făcut mai puţin irefutabilă realitatea blocurilor actuale. Acuma, ce are atât de special un bloc, de nu a putut fi el ocolit de nicio civilizaţie umană, din cele mai vechi timpuri şi până la extincţia speciei în foc sau apă, după interpretare? Mulţi istorici susţin apariţia şi permanenţa blocului din perspectiva unor economii de spaţiu, mai ales în condiţiile unor aşezări închise. Din necesitatea înghesuirii unei populaţii în creştere într-un loc rămas la fel de mic. Desigur, această interpretare tehnică, lipsită de imaginaţie, se bazează numai pe observaţii cantitative, materiale, ceea ce noi detestăm în mod organizat şi dezaprobăm cu vigoare şi talent. Teoria pe care o propunem în schimb este că blocul de apartamente a apărut ca o consecinţă a inventării scării (de bloc, evident). În vechime, în condiţiile unei dotări tehnico-materiale precare, puţine erau persoanele capabile de a-şi construi propria scara, iar acelea îşi construiau rapid şi o vilă în jurul ei şi pe noi nu ne interesează acum. Cei mai mulţi însă, în condiţiile unei exploatări nemiloase executată de către primii, erau nevoiţi a se asocia mai mulţi în efortul financiar de a-şi oferi o scară proprie. Fiind mai mulţi, evident că scara trebuia să fie mai înaltă, fiind înaltă, oamenii oboseau construind-o, aşa că, pe măsură ce avansau, îşi construiau şi mici adăposturi în jurul ei. Astfel, apariţia apartamentului ca formă de locuire colectivă nu este consecinţa unor constrângeri materiale, ci a unor aspiraţii spirituale. Din nefericire, ca în cazul atâtor lucruri măreţe ale lumii acesteia, şi aici un început minunat a fost deteriorat progresiv de o tot mai puţină înţelegere a mizei iniţiale. Dintr-un spaţiu spiritual, al unei împreună căutări a absolutului, scara de bloc a devenit un spaţiu fizic în care contactele s-au materializat, căutarea s-a redus la aflarea unei adrese, iar înălţarea o mai practică doar mirosurile.

Desigur, chiar şi aşa despiritualizat, acest spaţiu al întâlnirii gospodinelor îşi secretă permanent valori proprii, căci este în firea omului, fie el preocupat doar de maşini şi fotbal, să confere valoare lucrurilor pe care le atinge. Midas modern, vecinul de bloc îşi poartă elegant blestemul propriei lăcomii, transformând spaţiile prin care trece în cufere de nestemate, fântâni de apă vie şi megafoane de adevăr, frumos şi bine. Etern fabricant de semne, cum ar spune unii mai culţi, el nu se lasă până nu subjugă tot ce atinge, obligând universul întreg să dea seamă de propriile-i adevăruri. În această ordine de idei, scara de bloc este un spaţiu privilegiat, ea grupând între pereţii propriei fiinţe un număr adesea remarcabil de personalităţi distincte. Semnele acestora sunt de aceea foarte numeroase, diverse, adesea contradictorii, dar nu mai puţin complexe, mereu profunde şi uneori surprinzătoare. Monografia unei scări de bloc dintr-un cartier muncitoresc este un proiect demn de o inteligenţă superioară sau măcar de un doctorat la Sorbona. Timpul nu ne-a permis încă împlinirea acestui deziderat, de aceea, cu ruşinea şi complexele neîmplinirii în spate, vom face o succintă trecere în revistă a numai câtorva dintre multiplele şi minunatele faţete ale unei adevărate, ideale, scări de bloc.

Poarta unui astfel de spaţiu este primul pas către descoperirea acestei realităţi de o surprinzătoare complexitate, comparabilă poate cu un hectar de pădure tropicală în materie de biodiversitate şi sinergie creatoare. Din nefericire, această invenţie diabolică numită interfon, în fapt o violare a libertăţii individuale mascată sub principii de siguranţă şi confort, a limitat dramatic accesul prin spaţiul tranzitoriu iniţial al porţii. Cele mai multe dintre porţi nu mai pot fi astăzi înţelese complex, în dinamica tranziţiei prin fiinţa lor, ci doar bidimensional, static, din exteriorul confuz al străzii. Interiorul impracticabil sporeşte misterul e adevărat, dar sărăceşte înţelegerea lumii. Ruşine, companii de interfoane!

Pentru a rămâne în zona simbolurilor de trecere, trebuie spus că şi uşa de apartament este o realitate complexă. Pentru mulţi, ea nu reprezintă decât modul de blocare a accesului către un alt tip de proprietate. Desigur, o barbarie simplificatoare. Uşa, poarta, este mai ales o barieră către o altă realitate. Cu sau fără vizor, de lemn sau de metal, ba chiar şi cu autocolant sau termopan, ce contează, atâta timp cât ea se poate deschide şi permite amestecul, chiar şi temporar, a două lumi. Ce minune, o scară de bloc cu mii de apartamente închise de mii de uşi: spaţiu socratic, peşteră tibetană, nirvana, shambala, crâşmă. Uneori, mă gândesc că aşa aş defini spaţiul filosofic. Există partizani ai unităţii vizuale a uşilor dintr-o scară de bloc. Detestabilă atitudine ce mărturiseşte fără echivoc ipocrizia către care sunt împinse firile slabe de o viaţă de frustrări şi dorinţe neîmplinite. Chiar şi în dezvoltările imobiliare profund speculative, promotorii ar trebui să lase oamenii să îşi aleagă propriul model de uşă de apartament. Lumea ar fi astfel mai bună şi s-ar evita chiar şi războaie, sunt convins.

Sunt desigur multe lucruri despre care nu se cade să vorbeşti, nu cu oricine, nu oricum. Despre multe nu voi vorbi aici, însă despre papucul din faţa uşii chiar nu pot să tac. Papucul pe preş, în faţa uşii închise ermetic este o realitate mai complexă decât ar părea la prima vedere. Sociologii sastisiţi văd în ea un reflex al obişnuinţei ţăranului de a-şi lăsa galoşii pe prispă pentru a nu căra glodul în casă. Eu cred că este mai mult decât atât. Putem citi în papucii lăsaţi la uşa apartamentului intenţia implicită de a coloniza un spaţiu care nu îţi aparţine în totalitate. Reflexul unui instinct de animal care îşi marchează teritoriul prin semne vizuale sau foarte olfactive. Apartamentul din spate devine astfel templu, moschee, în care este haram, neplăcut să intri încălţat. Totodată, papucul de pe prag ne deschide porţi imaginare către interiorul pe care îl păzeşte ca un căţel credincios. Eu unde văd papuci la uşă văd cu ochii minţii covoare groase, traverse ţărăneşti peste mochete peste parchet, văd gospodine cu aspre certitudini despre curăţenie, igienă şi confort şi soţi umili care îşi persecută subalternii la serviciu.

Multe sunt elementele care fac din scara de blok ceea ce este ea, chiar şi în variantele mai sărăcăcioase, despiritualizate şi posace. Zugrăveala şi panotajul pereţilor. Plantele scării, din plastic sau, dimpotrivă, naturale, afişele de la ghenă, avizierul comunitar sau grafitti-urile revoltaţilor împotriva ordinii stabilite. Din nefericire, spaţiul alocat de o redacţie inumană, nu-mi permite dezvoltarea tuturor acestor lucruri aşa cum mi-aş fi dorit şi cum ar fi fost normal pentru o înţelegere corectă a ceea ce vreau să spun. Îmi înghit însă frustrările şi merg mai departe, ca o corabie încărcată de comori pe o mare agitată, refuzată de porturile pe lângă care trece. În plus, cred că uneori este preferabil să laşi lucruri nespuse, fapte nefăcute, gânduri neterminate. Am să închei deci aici, lăsându-vă să duceţi mai departe această cercetare pe cont propriu, mai ales că nici nu ne-am propus vreodată să strivim cu brutalitatea cuvântului şi cinismul fotografiei corola de minuni a scării.