Schiță a unei epoci controversate a României interbelice: arhitectul Alexandru Zaharia

12 iunie 2025

Schiță a unei epoci controversate a României interbelice: arhitectul Alexandru Zaharia

TEXT: arh. Mădălin Ghigeanu

Arhitectul Alexandru Zaharia este, fără discuție, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai curentului mediteraneean al perioadei interbelice din România. Este, poate, cel care instaurează cu forță acest curent, deși vila arhitectului Gh. Simotta din Dealul Patriarhiei este considerată (până acum) prima construcție de acest gen. Perioada 1930-1940 este cunoscută și ca epoca „Stilului Zaharia”, așa cum este menționat de către Gh. Jurgea Negrileşti în Troica amintirilor – Sub patru regi, chiar dacă stilul mediteraneean s-a practicat intens și după 1940 (practic, până în 1948).

Zaharia a fost descris de către contemporanii săi (precum C.Moşinschi, Gh. Simotta, Jurgea Negrileşti, Mihail Manoilescu sau colaboratorul Leon Srulovici) în cel mai peiorativ mod cu putință, însă putem reține, mai degrabă, invidia profesională sau antisemitismul virulent (tipic în epocă) al acestora decât o obiectivitate profesională. Alexandru Zaharia rămâne un incontestabil talentat arhitect, cu studii profesionale în Germania, dublate de o abilitate comercială pragmatică, nativă, prin modul de a-și găsi clientela. A fost decorat pentru meritele sale de către Regele Carol II și se știe că purta cu mândrie pe birou o poză ce marca momentul respectiv. Carol II nu va scrie, însă, un rând despre el… Ura viscerală a contemporanilor, dar și faptul că părăsește țara după abdicarea Regelui în octombrie 1940 (alături de un alt transfug, arh. Eugen Botez), duc la sărăcia severă a datelor despre acest excepțional personaj, care a lăsat o moștenire consistentă, de la palate pentru membrii Familiei Regale, vile private pentru 7 miniștri, dar și numeroase construcții particulare pentru oamenii înstăriți ai vremii.

Cea mai complexă descriere a arhitectului Zaharia o dă, fără discuție, Gh. Jurgea Negrilești în lucrarea Troica Amintirilor – sub 4 regi (ed. Cartea Românească 2014). Dar trebuie să discernem cu mare atenție asupra textului lui Jurgea Negrilești (fiul vitreg al marelui inginer constructor Aurel Ioanovici), pentru că afirmația că Zaharia s-ar fi „lansat” în lumea bună a Bucureștiului odată cu lucrarea Primului Ministru Gh. Tătărăscu din str. Polonă 19 (de altfel, finalizată de Ion Giurgea) este complet eronată. Zaharia terminase deja, la începutul anilor ’30, atât remodelarea primului palat al Adinei Olmazu Woroniecka din str. Atena 25 (azi str. Tache Ionescu), un loc vizitat de Casa Regală la acea vreme, cât și vila șambelanului Alexandu Scanavi din Aleea Modrogan 20, realizată cu un an înainte, în 1934. Valoarea textului e dată, mai degrabă, de aspectul și patina vremii, cel mai important aspect fiind confirmarea unui „stil Zaharia”, definitoriu perioadei carliste, dar care nu a vrut să apună după abdicarea Regelui Carol din 6 septembrie 1940. Multe lucrări importante ale stilului mediteraneean se vor realiza și după 1940 până în 1948. Multe proiecte foarte importante (Vila Ghizela Rotmann din str. Atena nr 8, Vila Alda Popa din str. Paris 37, realizate de Ion Giurgea, sau Blocul Ionescu din Bd. Aviatorilor 51-53, realizat de către arh. George Damian) vor fi realizate după bombardamentele americane din primăvara anului 1944. Textul plin de savoare oferă, însă, o imagine a profilului unui arhitect „la modă” în perioada anilor ’30.

La vremea la care mă refer, adică prin 1935, Bucureştiul trecea drept capitala cu cele mai frumoase femei din Europa. Şi, într-adevăr, când pe la 11 seara intrai la Corsoleto, buchetul de dudui îţi tăia răsuflarea, te ameţea. Era, cum spunea un american de la Moreni, tot ce dolarul poate obţine mai bun. De la miezul nopţii, barul mai pierdea din forfotă. Începea viaţa de noapte. După un Bacardi „scuturat” de Lopez, unii treceau la volan. Pe cauciucuri cu burta neapărat albă, lunecau mărci astăzi uitate: Duesenberg, Nash, Stutz. Ce rezonanţă mai au aceste nume? Dar în 1935-1936 auzeai: „Iată-l pe Zaharia (arhitectul). E la volanul unui Cord alb, decapotabil… Ce frumoasă e Anișoara!” Blondă, cu un profil de statuie, Anișoara completa maşina, care, la rândul ei, desăvârşea pe proprietar, pe Zucker-Bubi, cum i se spunea arhitectului Alecu Zaharia, protejatul duduii Lupescu. (…).La București erau mulți ambițioși care se visau la volanul unui Cord cu trei inimi pe radiator. Ca să ajungi până acolo, trebuia să te bată norocul… Se mai cereau și altele. La început, arhitectul Zusman n-avea nimic ! Nici măcar un nume! Atunci şi-a comandat la Mutzner, gravate pe placă de aramă, niște cărți de vizită: „Alexandre Zaharia – architecte diplôme”. Zusman, adică om dulce. Cu această carte de vizită, omul s-a prezentat la întreprinderea de construcţii inginer A. Ioanovici, a tatălui meu vitreg, om integru, fără acea „şmechereala” care îi ajută pe unii afacerişti.

— Nu vreţi să construiţi casa prim-ministrului Tătărăscu? A întrebat Zaharia. — De ce să nu vreau? A răspuns Ioanovici, plin de candoare.

Atâta i-a trebuit arhitectului. Cu un tupeu bine dirijat, Zaharia a ajuns la prim-ministru. La Guță Tătărăscu.

— Excelenţă, vin din partea profesorului Ioanovici, ştiţi… e unul din cei mai serioşi constructori. Domnia-sa vă roagă încredințați construcția casei din Polonă. E o onoare pentru care profesorul acceptă orice condiții… Cam aşa a obţinut prima comandă serioasă… După care au urmat vreo şase miniştri. Iar prin filieră Lupescu, Zaharia a obţinut construcţia vilei de la Băneasa. A duduii Lupescu. Atunci a căpătat o decoraţie modestă, dar însoţită de o strângere de mână, a lui Carol al II-lea. Acest moment de glorie, fotografiat, mărit, se afla pe masa de lucru a lui Zaharia, masa pe care nu lucra niciodată. N-avea timp. Acum, nişte „câini” (arhitecţi fără noroc) se opinteau pentru el. Jos, într-o hrubă boltită, zisă „Birou de proiecte”. Desigur, mulţi ambiţioşi ar fi vrut să prindă secretul, cheia reuşitei. Secretul nu e simplu. Şi nu e numai reclamă. Talleyrand spunea: Il y a le savoir et it y a le… savoir-faire… (Trebuie să ştii… şi trebuie să ştii să faci…). Una e să ştii din ce e alcătuit sosul şi alta e să ştii cum îl legi. Zaharia avea manieră. Când, la prânz, cobora din Cord în faţa lui Beckman (magazin de lux), lumea avea de ce să se adune. Nimeni în ţară nu văzuse asemenea maşină şi foarte puţini aveau prilejul s-o admire pe zâna nordică, frumoasă care îl aştepta. Anișoara Leaşca era un „accident”. O sămânţă rămasă de la un oştean al lui Mackensen. Sămânţă încolţită aici, sus, în mahalaua Arsenalului… Printr-un joc de cuvinte, unii îi spuneau Anișoara Fleaşca. Dar am văzut-o la ştrand. Avea un corp de piatră şi mult mai frumos decât ar fi putut spera invidioasele. Stătea în dreapta lui Zaharia ca un fetiş pe care alţii îl plimbă pe buşonul radiatorului. Ieşind de la Beckman cu un pacheţel conţinând ultimul parfum de la Guerlain, Zaharia auzea: „E Zaharia, arhitectul Duduii”… Fără aroganţă, degajat, îmbrăcat la Knije (Viena), Zaharia trecea la volan. Lin, ca de catifea, pornea Cordul, în timp ce mulţimea rămânea tablou de admiraţie. Era tocmai ce visase arhitectul. Acum, orice îmbogăţit nu se simţea ajuns decât având o vilă iscălită Zaharia. Cu mult „fer forge”, cu şemineuri, coloane şi firide. Bineînţeles, s-au găsit imitatori, rivali. Un George Cantacuzino, un Galin şi câţi alţii. Nici unul nu s-a ridicat la acel prost-gust somptuos care să mângâie vanitatea lui Burtă-Verde. „Stilul Zaharia” rămâne legat de era carlistă. Eră care avea să apună în 1940. Atunci a bătut ceasul nu numai pentru Carol al II-lea. (…) M-am întâlnit cu Cordul decapotabil în noiembrie 1940… în plin delir. Tamponat, jefuit, decapotabilul zăcea în locul viran aflat pe strada Cometa, peste drum de pompieri. A stat acolo mult timp, dar nimeni nu înţelegea că decapotabilul materializa sfârşitul unei epoci.^[1]

Puținele date biografice pe care le putem creiona (până în acest moment) au ca sursă cele câteva mărturii peiorative ale celor care l-au cunoscut în epocă, Dosarul de Cazier nr. 376 al Corpului Arhitecților din România, unde este trecut sub numele Zachary Alexandru, cât și mărturiile obiective ale prințesei Brianna Caradja, care l-a cunoscut în copilărie după mutarea la Paris în 1953, fiind oaspetele Alexandrei (Tanda) Caradja în locuința acesteia de la Paris. În viața privată se prezenta sub titulatura de Alexandru Zusman Zaharia. Cercetări survenite după susținerea tezei de doctorat au mai dezvăluit câteva pagini inedite din viața lui Zaharia: fuga în Brazilia în 1946 după 6 ani petrecuți în Portugalia, urmându-l pe regele Carol al II-lea, și revenirea pe continent, la Paris, după moartea regelui în 1953.

Alexandru Zaharia s-a născut în Brăila la 18 Ianuarie 1892, fiind fiul comerciantului evreu Maier Zaharia, născut în 1859 și al soției acestuia, Eva Predingher, devenită prin românizare Eva-Redunca, de asemenea evreică. Își satisface stagiul militar în cadrul arsenalului aeronautic, obținând gradul de plutonier tr.71 în 1923. Tot în acest an își depune cererea de încetățenire, care ulterior îi va fi contestată. Conform copiilor depuse la dosar, la Corpul Arhitecților, este mai întâi absolvent al Școlii Tehnice Superioare din Berlin, absolvind examenul preliminar la data de 7 august 1914 cu calificativul „reușit”. Ulterior, obține diploma de Arhitect, absolvind examenul principal cu același calificativ, la data de 3 august 1918, la Înalta Școală Tehnică Superioară Regală Bavareză din München. În România își va echivala Diploma Națională de Arhitect în 1933. În octombrie 1933 se înscrie în Corpul Arhitecților. Deși născut în România, având ambii părinți născuți în România, trece prin furcile caudine ale epocii, pentru faptul de a fi de etnie evreu, cerând prin hotărâre judecătorească revizuirea cetăţeniei, acordându-i-se la 21 iunie 1938 cetăţenia română de Categoria 1. Mai mult decât atât, în ședința Corpului Arhitecţilor din 29 septembrie 1937, i se contestă diploma de arhitect obţinută în Germania, fiind pe o listă cu arhitecţi vizați, suspecți de diplome false. Zaharia răspunde elegant, invocând apărarea demnității profesiei de arhitect.

Răspunsul arhitectului Ion C. Roşu, survenit la 22 noiembrie 1938, este mai mult decât ambiguu. Prin invocarea a 5 puncte referitoare la legile în vigoare, se exonerează de luarea unei decizii, lăsându-l pe Statie Ciortan să hotărască soarta lui Zaharia. Deși la acea dată Zaharia era implicat în proiectul Palatului Regal Scroviștea, nu știm de ce Regele Carol II nu s-a implicat în favoarea arhitectului său. Numele lui Zaharia nu apare nicăieri în memoriile Regelui Carol II (pesemne mult cenzurate de Elena Lupescu).

Alexandru Zaharia este cunoscut pentru apartenența sa la stilul mediteraneean, aflat la modă în anii respectivi. Abordează însă multe stiluri diferite într-un mod coerent, de la modernismul Art-Deco (imobil Bd. Dacia nr. 91, vila Evy Lempart), la eclectismul francez (imobil str. Roma nr. 29 cât și prima variantă a Vilei Franasovici, ulterior modificată), sau clasicist italian (ambele palate ale Adinei Woroniecka).

Se cunoaște cu certitudine că Zaharia a colaborat profesional cu mai mulţi arhitecți: Ioan Giurgea, Dori Galin Golingher, Leon Srulovici, etc. Cu Ioan Giurgea se poate spune că, mai degrabă, a fost o formă de asociere profesională între cei doi, în urma studiilor de arhivă, pe perioada 1934-1937, existând lucrări semnate de către ambii, precum Vila Ministrului Tătărescu sau Sanatoriul St. Vincent de Paul – spitalul Parhon. Arhitecții Dori Galin Golingher și Leon Srulovici (conform declarațiilor sale personale din interviul cu istoricul Simina Stan) vor fi colaboratori-angajați în biroul de arhitectură al lui Al. Zaharia. Biroul său de arhitectură apare menționat cu mai multe adrese pe parcursul vremii, conform datelor pe care acesta le furnizează în Autorizaţiile de Construire sau documentele oficiale; Sf. Constantin nr. 30 bis, Piața Cantacuzino nr. 4 (pe perioada colaborării cu Ioan Giurgea, proiect făcut de el), Bd. Brătianu nr. 22 și, ultimul înainte de a pleca în toamna lui 1940, în Aleea Zoe nr. 4 (azi str. Atena nr. 2 bis), tot într-un imobil construit de el.

În perioada 1930-1940 va realiza importante lucrări în București pentru oamenii de seamă ai vremii: Micul Palazzo al Adinei Woroniecka – str. Atena nr. 25 (astăzi str. Tache Ionescu), transformarea spațiilor anexe din spatele casei Tache Ionescu (1929-1930), Prop. A.Nanu – Aleea General Lahovari nr. 33-35 (1931), demolată, Vila Arethia şi Gh. Tătărăscu – 4. Str. Polona nr. 19. Împreună cu Ioan Giurgea – 1935, Palatul Adinei Woroniecka – Șos. Kiseleff nr. 7 – 1940, Vila ing. Alex. Scanavy – Aleea Modrogan nr. 20, loturile 34 si 35, 1934, demolată, Vila Societații pentru Fundațiuni și Construcțiuni – Aleea Modrogan nr. 22, loturile 32-33, proiect realizat împreuna cu arh. Dori Galin Golingher, 1939, Sanatoriul St. Vincent de Paul – spitalul C.I. Parhon – Bd. Aviatorilor 34-36, împreună cu Ion Giurgea – 1936, finalizat de Giurgea in 1939, Prop. Kalinderu şi Danielopol – Piaţa Cantacuzino nr 6 – 1934, Imobil Maria N. Pop – Bd. Dacia nr 80 – 1933, Imobil Dr. Ioana Gruia Ionescu şi Dr. Maria Trancu – Bd. Dacia 91 – 1933, Proprietatea A.G. Constandaky – Str. Andrei Mureșanu 11-13 – 1933 – demolat, Prop Medeea N. Guranda – lot 7 din parcelarea comunală – str. Tokio nr 11 – 1937, Prop Gr. Gafencu – str. G.D.Mirea 2 colț cu Kiseleff 53 – lot 1- 1936-1938, Prop. Radu Lobei – str. Vasile Alecsandri nr. 8, 1939, Vila Merope și Richard Franasovici – Pitar Moș nr. 20 – 1936, Prop Vlahuți Slătineanu – str. Roma nr 29, parcelarea Bonaparte – 1931, Prop. Viorel Tilea – str. Grigore Mora nr. 12 – se găseste in arhiva doar proiectul de împrejmuire la stradă., Casa Carp – parcelarea Mornand, loturi 33-34, Str. Muzeul Zambaccian nr. 19 – 1936, Vila Elvira Godeanu – str. Docenților nr.7 – parcelarea Boerescu – 1939, prop. Irina Burnaia – arh. str. pictor negulici nr. 44 – 1938, prop. Margareta Soepkez ( azi Muzeul de Artă Recentă ) str. Helesteului nr. 2, fostă Q, colț cu M,1938, Palatul Regal Scroviștea – demarat în 1938, ne inaugurat (aflat încă în construcție în 1940), naționalizat în 1948, demolat în 1959, Vila ’’Albă’’a Elenei Lupescu, Băneasa, Sos București Ploiești nr. 76, Vila Vittorio Possa – Aleea Alexandru, București, Vila George Negropontes – Floreasca, Prop. Paximadi –Ghelmegeanu – Piața Cantacuzino nr 4 ,1933 și 1938, Prop. Alexandrina Cazimir – Str. Zoe nr. 4 (azi Atena nr.2bis) – 1935, ultimul sediu în care va locui, până când va părăsi țara, în toamna anului 1940, Prop. Dr. Honig – str. Arh. Ion Mincu nr. 27 (1936), 8 imobile moderniste după 1953 în Franța din care 7 în Paris și una la Cannes.

Fiind considerat un favorit al Elenei Lupescu și al „camarilei” Casei Regale, Alexandru Zaharia va părăsi definitiv România în urma loviturii de stat din 6 septembrie 1940, la fel ca mulți alți arhitecți evrei. Va fugi mai întâi în Portugalia în octombrie 1940, împreună cu arh. Eugen Botez. În 1946 va emigra în Brazilia, conform actului de emigrare. După moartea Regelui Carol al II-lea în 1953, va reveni în Europa, stabilindu-se la Paris, într-un superb apartament duplex de la ultimul nivel al imobilului de pe Rue George V, colț cu Pierre Charon.

În perioada franceză se știe că a mai realizat încă 8 proiecte în stilul modernist internațional, dintre care 7 în Paris și unul la Cannes. Va fi un apropriat al familiei Caradja, Alexandra-Tenda Caragea oferindu-i găzduire, fiind o perioadă tratat ca un membru al familiei. Ultima poză cunoscută îl prezintă în sânul familiei Caradja, alături de Alexandra (Tanda) Caradja și prințesa Brianna Caradja. Moare la Paris la mijlocul anilor ‘70. Nu știm unde a fost îngropat.