Voi așeza masa spunând că la noi democrația, deși a înlocuit ceva cumplit, continuă să stârnească mâncărimi sociale și dubii personale. Nu că n-ar fi motive. Împuterniciții demos-ului se dovedesc frecvent impostori, lacomi și inepți, iar dialogul vital sistemului este, prea des, ceartă de mahala. Pe compostul acestei ciupercării eclozează flori de mucigai antisistem, naționaliști de circ, veleitari care alimentează iritarea ca să prindă un loc în față. Scârba rezultată se distribuie între actori și sistemul însuși. Așa am ajuns să visăm la dictaturi (luminate) și figuri autocratice, în special cei tineri, care n-au avut de-a face cu ele și habar n-au cât de nasol e.  

 

[…]

 

La antreuri aș propune o definiție: referendumul este un exercițiu de consultare publică pe chestiuni politice, de obicei printr-un răspuns cu da sau nu la o întrebare. E democratic pentru că, teoretic, chestiunile în discuție împart corpul social în două tabere, fiecare cu argumentele și pozițiile sale și autoritatea preferă să legifereze în acord cu opinia majorității. În mod necesar, taberele trebuie să își susțină și argumenteze public poziția în vederea obținerii votului. Dacă n-ar fi așa, procesul s-ar numi, cu un semi-sinonim, plebiscit, adică o consultare semifactice a populației întru validarea unei decizii deja luate. Ca atare, când zici referendum te gândești la Brexit sau Elveția și când zici plebiscit la Napoleon, Mussolini și alții asemenea. Cum ar fi inevitabilul Adolf, caporalul care așa a combinat pe propria persoană funcțiile de cancelar și președinte. Fix acum 90 de ani, ca să ne bucurăm de cifre rotunde și să nu ratăm argumentul ad Hitlerum.  

 

Ajunși la felul 1, servim ciorbița! În Bucureștii anului 2024 avem, deci, un referendum, dar cu trei întrebări și în același timp cu alegeri naționale. Înțelegem că e mai ieftin, dar o fi și bine? Cele trei întrebări au fost la început două, răsărite din biroul primarului general. A treia e pur populistă, apărută din dorința de a-și băga fața în poză (și poate a sifona niște bani) a celor care au propus-o, deci nu ne interesează. Primele două, fondatoarele demersului, deși par de bun-simț, pun de fapt probleme foarte tehnice și deci criptice pentru o populație nefamiliarizată cu meandrele administrative. Ele ar necesita explicații serioase și dezbateri, conform practicii unui referendum. În buna tradiție de comunicare a inițiatorului, explicațiile sunt însă minime, iar argumentele vagi. Ca atare, foarte probabil votul, cât va fi, nu va fi unul rațional și informat, așa cum ar impune-o tematica, ci unul emoțional, determinat de retorica și carisma taberelor. Care e numai una în cazul de față, căci celelalte sunt ocupate cu altceva. Cât de cinstit este să consulți o populație cu privire la chestiuni la care nu se pricepe vă las să decideți singuri. Poate următorul referendum îl facem pe fizică cuantică.  

 

[…]

 

Să trecem acum la felul principal. Ideea de baza invocată de inițiator este coerența urbană, adică ceva pozitiv, cu care toți suntem tentați să fim de acord. Conform rețetei de promovare, ea este proiectată pe fundalul contrastant și amenințător al dezvoltării recente haotice și pernicioase, mama naturală a tuturor relelor urbane. Corupția, poluarea, traficul, aglomerația, ruina patrimoniului, injustiția socială sunt chestiuni resimțite de orice bucureștean. Existența lor e pusă explicit și exclusiv pe seama deciziilor urbane necentralizate, datorate existenței sectoarelor concurente între ele și cu primăria generală. Orașul e însă unul singur. Prin urmare, o gestiune unitară, ce nu poate izvorî decât dintr-o singură instituție s-ar impune că unică soluție rațională, unic remediu pentru boala în desfășurare. Posibil, dar chestiunea ridică un număr de probleme.  

 

În primul rând, inflamarea retorică a dezastrului (urban) de care nu ne poate salva decât omul providențial (primarul) miroase foarte rău, că e mai mereu metoda celor care vor să se cațere sau încrusteze în poziții de putere. […] Nu așa funcționează democrația. Acolo unde un autocrat se vede pe sine ca unica sursă a binelui, democrația creează instituții care să se susțină și verifice reciproc. Scopul lor este de a preveni devierile și excesele la care orice salvator în funcție este predispus, după celebra mantră a puterii care corupe. Construcția prin referendum a unui asemenea mecanism centralizat ar trebui deci să ne îngrijoreze destul de tare. Imaginați-vă mereu puterea în mâinile unui individ corupt sau rău intenționat.  

 

Apoi, ce înseamnă, cum arată și cum se obține coerența unui organism atât de mare și complex cum e Bucureștiul? În mod firesc, nimeni nu pare să știe, iar PUG-ul e în lucru de mai bine de 10 ani. În primul rând, e oare măcar posibil sau realist așa ceva, pentru o vietate de talia și dinamica Bucureștiului? Fără o idee clară, se invocă, argumentativ, contrariile. Astfel, coerența visată pare să se bazeze mai ales pe restricții de construire, sugerând ideea că dacă nu faci nimic, nu strici nimic. Din păcate, e complet fals în cazul unei ființe vii, așa cum e și orașul. Dacă nu faci nimic, mori. Blocarea haosului e necesară, fără îndoială, cu condiția oferirii unor alternative de dezvoltare. Sunt decisiv în favoarea coerenței urbane (orice ar însemna asta), dar nu pot uita că ultima impusă Bucureștiului a produs cea mai mare distrugere a unui oraș pe timp de pace. Prin urmare, pentru a fi credibilă, propunerea trebuie însoțită de viziuni și mecanisme de implementare clare, democratice, construite împreună cu profesioniști. Dacă există așa ceva, mie mi-a scăpat. […] 

 

Restul în curând, în igloo 223, post referendum și rezultatele sale.