București, 2025. Oraș iubit, neiubit, de iubit. S-a spus. 

Oraș văzut, nevăzut, de văzut.

 

Plin de calități. Despre care tot scriem, publicăm. Proiecte, arhitecți, oameni buni. Clădiri premiate, amenajări de cel mai bun nivel, recunoscute peste tot. Evenimente, design, organizații care își bat capul să-l facă mai bun. Da. Merită. Și ne dă curaj să mergem mai departe.

 

Dar nu e doar așa. Cei care îl știu, știu! E și mult rău, e mult păcat.

Poate ca să echilibreze uriașa catedrală de bine și sfânt, cine știe. Sau poate doar pentru că suntem și noi proști și răi și păcătoși.

Dar nu mai putem să ne prefacem că nu e. Să nu-l vedem, să nu-l pozăm, să nu-l vorbim. Ca și cum, dacă l-am numi, s-ar năpusti și mai rău asupra noastră. Nu cred așa ceva.

 

Dimpotrivă, cred că trebuie spus și arătat și expus. Expiat, poate, astfel.

Nu e cazul să ne mințim și să ne prefacem că nu vedem.

 

Râul rău care-l traversează. Blocurile infame care maculează cerul. Mahalalele care se întind, insalubre și mâncând natura. Parcurile abandonate și bazele sportive distruse. Platformele industriale ruinate, abandonate. Traficul dement și poluarea care-l înconjoară ca o aură demonică. Ghetto-urile sărăciei în așteptare de golemi care nu mai apar. Mașinile infinite care ne mănâncă trotuarele și spațiul și aerul. Cicliștii în derivă și inflația de trotinete. Prostul gust devenit regulă, cangrenă, model. Colierul de gunoaie din jurul orașului locuit. Opulența de carton a caselor de gherțoi. Piețele distruse de un comerț de plastic și derivați ai petrolului. Centrul vechi devenit o terasă cu mici și ciorbă de burtă. 

 

Asta ca să dau doar un exemplu.

 

Așa că ne-am hotărât.

Să luăm răul de nas și să-l târâm în paginile revistei.

Să expunem păcatele orașului într-o serie de articole fără prea multe false pudori. Fără teama de a supăra pe unii, alții. Ar trebui să fim cu toții supărați, de altfel. Iar dacă cineva se știe vinovat, se știe.

Când trecem pe lângă un rău și nu-l numim ca atare, îl validăm. Inevitabil, implicit, inconștient.

Apoi devine parte din noi. Ne mănâncă sufletul. Și ne trezim că nu mai știm să deosebim. Ne convingem că nu se poate și altfel.

Să nu uităm însă că orașul e fix așa cum îl facem noi. Nu e de la Dumnezeu, nu e de la natură. E de la acțiunile și inacțiunile noastre. E de la calitățile și defectele noastre.

Păcatele lui sunt păcatele noastre, pe care trebuie să le vedem ca să le înțelegem. Și să scăpăm de ele.

Păcatele văzute sunt pe jumătate iertate? Nu cred, dar hai să le vedem întâi.

 

O nouă rubrică igloo.

Sin city, seen city.