Semiramis, un pas în cucerirea lumii

Chiar dacă lumea modernă este lipsită de minuni – nimeni nu mai cunoaşte mirarea antică – un designer care vrea să schimbe lumea şi un mogul local, mare colecţionar de artă şi-au creat o „grădină suspendată” la 350 de metri deasupra mării, mai sus de umezeala şi smogul care au creat Atenei faima de oraş poluat.

Text: Luiza Zamora
Foto: © www.designhotels.com

În decentul, conservatorul şi sobrul cartier Kifissia din nordul oraşului cu cea mai vestită acropolă, într-o clădire din anii 30, colecţionarul şi-a dorit primul hotel vizionar din oraşul său, iar designerul – întâiul hotel din viaţa lui. Primul şi-a îmbogăţit colecţia de artă cu încă o piesă, al doilea a adus un nou omagiu culorilor sintetice, plasticului şi plexiglasului. Fusion-ul dintre ambiţia şi viziunea celor două personaje faimoase în întreaga lume au dat oraşului absorbit de Jocurile Olimpice întoarse acasă în 2004, un hotel al viitorului. Designerul vremurilor postmoderne a creat preţ de cinci niveluri o faţadă de-a dreptul obraznică dacă e raportată la vecinătăţile ei grave. Benzi orizontale de sticlă galbenă, în dosul cărora se derulează balcoanele apartamentelor, prind la mijloc un cub de sticlă roz în care este tăiată intrarea. Dintr-o curiozitate cromatică şi din afrontul adus seriozităţii mediului înconjurător a devenit o foarte populară scenă socială, vara mai ales. De vină este organica şi democratica piscină. Dar până la ea, lobby-ul se desfăşoară lung şi deschis cu senzuale, futuristice şi curvilineare alb-negru sofale afirmativ sancţionate de acel YE$ cu dolari în coadă. Lucrarea de artă aparţine colecţiei lui Dakis Joannou, proprietarul care inspirat de acest DA aurit şi-a numit omonim lanţul de boutique-hoteluri. Lobby-ul este totodată un bun pretext pentru un discurs pro domo. Aici designerul care atribuie un aspect umanizat obiectelor a instalat propriul său magazin.

Barul este un tribut plătit formei-fetiş a designerului obiectelor fluide sau organice realizate cu ajutorul tehnologiei digitale. Blob-ul (lacrimă sau picătură) se prelinge din plafon până la mesele care îşi aşteaptă invitaţii, în timp ce Ciociolina lui Jeff Koon se oferă pe de-a întregul… privirilor. Între timp, fâşiile de lumină se schimbă de la roz la violet şi înapoi. Versatil şi la fel de năucitor colorat restaurantul devine una cu lounge-ul şi barul, dacă se ignoră ecranul translucid pe care „the Plastic man” l-a interpus între bar şi restaurant, decupând doar picătura prin care să te strecori. Ocupă două niveluri, parterul care face trecerea către piscină şi următorul nivel unde, între două patio, lounge-ul celor 40 de locuri devine un bun fundal pentru Capirinhas.

În mod surprinzător, nimeni nu se pierde în căutarea camerelor fără numere, identificate doar după culoarea etajului şi după hieroglifa care reprezintă noţiunea printr-o figură, semn că designerul nu a uitat că s-a născut la Cairo. Interiorul este folosit în sens strict utilitar, iar dacă spaţiul este prea strâmt el este reconvertit prin lux şi glamour. Fiecare cameră îşi deschide orizontul printr-un balcon galben, fie către piscină, fie către scuarul din faţa hotelului. Pe lângă recuzita obligatorie vieţii domestice, o serie de năstruşnice gadgeturi îţi amintesc permanent epoca în care trăieşti: un sistem de LED-uri care le înştiinţează pe menajere să nu întoarcă cheia în broască, CD-uri lounge şi alte modalităţi de amuzat adulţii. Chiar dacă ai senzaţia că trăieşti într-o vastă bombonieră unde totul nu poate fi decât uşor, limbajul e la fel de încifrat ca semnul de pe uşă. O cutie luminoasă deasupra patului îţi întoarce aceeaşi hieroglifă, dar cu altă caligrafie. Cel care a reinventat sticla nu se sfieşte să o folosească galben pentru a introduce în scenă baia. Umbrele sunt când orange, când verde, roz sau albastru palid. Uşa culisează, duşul stă cu spatele pe oglindă, iar dressingul transpare dincolo de alt perete de sticlă. Lampa fără picior nu are decât să lumineze masa organică în care a fost înfiptă.

Subliminalul mesaj al semnului grafic e reluat pe suporturi şi la scări diferite, până şi conceptul camerei ajunge să ţi se pară din aceeaşi familie.

Din cele 52 de camere, patru stau la mansardă şi cată spre turcoazul Egeei, iar şase se răcoresc pe puntea piscinei-amoebă. Dacă în susul hotelului designerul care gândeşte roz îmbină arta cu mortarul şi cărămida, aici aşază atât de complicat mozaicul piscinei, încât a durat aproape un an montarea lui. Pe marginea cascadei şi de-a lungul şerpuitorului ochi de apă, adeptul designului democratic aşază diurnele „chaise-lounge”, iar nocturnele lumini schimbătoare sunt cel mai bun adjuvant al socializării într-o capitală în care oamenii chiar ştiu să petreacă.

Poate părea o mare galerie în care proprietarul-arhitect şi membru al mai multor comitete şi comiţii artistice celebre din toată lumea îşi expune o dată la şase luni preţioasele achiziţii. Poate părea la fel de bine o imensă fabrică de acadele sau o altă ciudăţenie înfricoşător de colorată a designerului care ştie cât de greu este să porţi numai alb. Este însă un design hotel al lumii din ce în ce mai lipsite de umor, un loc care mizeză pe o retorică veselă şi pe un minimalism atât de senzual încât doar cei gri la suflet şi născuţi ofensaţi nu îl apreciază!