Șerban Ionescu: „Secretul s-ar putea să fie în ce ne dorim să credem că un obiect poate fi”

31 martie 2025

Șerban Ionescu: „Secretul s-ar putea să fie în ce ne dorim să credem că un obiect poate fi”

INTERVIU: Anda Zota FOTO: courtesy of Șerban Ionescu

Like-like-heart emoji, din nou și din nou; așa m-am familiarizat de-a lungul anilor cu lucrările lui Șerban Ionescu. Pe Instagram, cum altfel. Obiecte ludice, amuzante și bizare deopotrivă, scaune-personaj și culori vibrante, toate ascund (sub interpretarea mea intuitivă) o gândire eliberată de restricții – asta m-a atras cel mai tare să urmăresc cu mare atenție activitatea lui Șerban. Născut în România și crescut în New York încă de când avea 10 ani, Șerban a studiat arhitectura la Pratt Institute ca apoi să se dezică de cutumele ei. Lucrările sale au fost publicate comprehensiv de Apartamento, dar și de alte publicații internaționale precum Architectural Digest, The New York Times, Dwell, Wallpaper etc., și mărturisesc cu sinceritate că mi-ar plăcea să-l avem expus și în București asap. Până atunci, în schimb, vă las cu o amplă conversație cu Șerban, despre munca sa.

Încep prin a spune că știu deja multe lucruri despre tine, așa că parte din întrebări caută să aducă la lumină lucruri pe care le consider valoroase pentru cititori, iar cealaltă parte să hrănească pura mea curiozitate. Așadar, cum te-a influențat faptul că te-ai mutat la New York la o vârstă așa fragedă? Cum a modificat asta percepția ta asupra vieții?

A fost o explozie de culoare. Îmi amintesc acest impact și încă îl percep ca pe o emoție vividă. Probabil că încă încerc să recreez acest sentiment prin munca mea, folosind culori deschise și puternice.

Desenai foarte mult atunci când erai copil, încă de când locuiai în Pitești. S-au schimbat considerabil subiectele desenelor tale atunci când te-ai mutat în State?

În 1994, NYC era acoperit de graffiti. A avut o puternică și energică influență asupra mea. Inițial credeam că sunt niște simple forme colorate, și am fost complet uimit de gândul că oamenii pur și simplu pictau forme peste tot. Ce explozie! Apoi mama mi-a spus că sunt litere. Ulterior am început să îndrăgesc ideea de a trece peste limite și pericolul din spatele ei, atunci când faci graffiti. Mai târziu, prima mea vizită la MoMA m-a copleșit… Am știut atunci că vreau să devin artist.

Și cum te-ai decis că vrei să studiezi arhitectura? Ai avut vreo altă revelație?

La început am făcut-o ca să nu mai stau pe spinarea părinților… sentimentul de vinovăție al imigrantului este foarte real. Chiar dacă visam mereu să fiu artist, lucrul cu scara și materialul în arhitectură mi-a plăcut mult.

Construiești personaje. Obiectele tale par să aibă personalitate, prezență, umplu spațiile și lasă imaginația să curgă liberă. Cum le conturezi? Știu că începi să faci sculpturile desenând schițe pe hârtie, dar ce anume e dedesubt? Care sunt intențiile tale? Care e universul pe care personajele îl locuiesc?

Magie, desigur. Cum a luat Pinocchio viață? Secretul s-ar putea să fie în ce ne dorim să credem că un obiect poate fi. În general, încep prin umor sau o amintire a unei forme anume și apoi îi dau viață cumva.

De-learning architecture – ceva ce nu prea multă lume își propune să facă, în sensul că, în general, aprofundezi un teritoriu. Însă pe tine te-am auzind povestind într-un interviu despre asta, despre eliberarea de anumite practici care provin din surse academice. Mi s-a părut interesant. Cum ai făcut asta și de ce?

Îmi amintesc că stăteam la planșetă și desenam ceva, chiar la scurt timp după ce am absolvit Școala de Arhitectură, și auzeam puternic vocile închipuite ale profesorilor și mentorilor mei pe fundal. Uram foarte tare acest sentiment și am simțit nevoia să-i alung din capul meu… Așa că am analizat totul și am ajuns la o întrebare fundamentală: care este opusul a ceea ce am învățat în școală? Răspunsul este desenul mâzgălit, desenul animat, umorul, ceva gestual, instinctual, nu prețios. Dezvățarea a început acolo. Privesc designul ca pe o modalitate de a fi surprins, de a ieși în afara oricărui aspect academic sau oricărui lucru care pare proiectat și de a îmbrățișa accidentele.