fbpx

Interviu cu Șerban Pavlu: despre film, teatru și literatură

Pe drumul „de la Gelu la Relu” (adică de la Moartea domnului Lăzărescu la Umbre), actorul Șerban Pavlu a crescut și a învățat continuu, dar spune că nu se simte încă matur și nici nu a ajuns la o definiție certă a condiției de actor. Se caută pe sine, privește orașul cu ochii unui străin, citește mult și… explorează cu plăcere berile artizanale.
Am stat de vorbă într-o zi însorită de toamnă, la redacția igloo, înainte de repetițiile la Coriolanus după Shakespeare, la Bulandra.

♦ ♦ ♦

Șerban Pavlu: …Venind acum spre voi, îmi dau seama că redescopăr orașul – și nu-i o figură de stil. Văd că au început să apară localuri mai drăguțe, restaurante; uite, de pildă, înghețătăria asta din revista voastră [răsfoind Banchiza Urbană]. Adevărul e că în urmă cu 8 ani a început să se-ngroașe treaba, profesional vorbind, și… nu prea mai am timp. Lucrez mult – și la teatru, și la filmări, și mai fac și alte chestii (publicitate, spoturi audio, dublaje de desene), așa că am cam ieșit din a ieși, ca să zic așa.

Am aflat că nu mai ai timp nici de citit…

Șerban Pavlu: Da, e probabil cea mai mare nemulțumire, dar și în privința asta ne cam alintăm. Dacă vrei să citești, îți faci timp, alegi, renunți la niște lucruri. Nici copiii și nimic altceva nu te pot îndepărta de lectură, dacă ai un interes real. Eu am citit mereu de-a valma, nu am vreo pretenție în sensul ăsta. Îmi place literatura și mă regăsesc în actul lecturii. De altfel, înainte de a mă face actor, credeam că o să mă fac scriitor, dar n-am scris niciodată. Am colegi actori care scriu, iar unii dintre ei chiar bine, au reușit să-și facă o carieră din asta, dar eu n-am făcut-o niciodată, nu știu să explic de ce, dar gândul sigur că a existat, pentru că în primul rând îmi plăcea literatura, îmi plăcea de mic.

Ce citești? Ce scriitori ai descoperit de curând?

Șerban Pavlu: Mi-au plăcut, ca oricărui puști probabil, Salinger și Hemingway. Un autor, de exemplu, pe care ar trebui să-l descoperi mai devreme și pe care eu l-am descoperit relativ târziu e Faulkner. Și mi se pare un romancier atât de mare, încât ar trebui să-i dedici un an sau doi fără discuție. Am încercat să recuperez cumva și, mulțumită reeditărilor seriilor de autor, am citit Kundera, acum 3-4 ani. Când citești complet un autor e un pic altceva decât atunci când vine unu’ și-ți zice „Dă-mi, dom’le, și mie o carte bună!”. În ultima vreme, ce-i drept, m-am cam „abătut” de la literatură, pentru că au apărut tot felul de jurnaliști sau profesori care scriu și a început să mă intereseze și tipul ăsta de nonficțiune. De pildă, Naomi Klein, care a fost tradusă și la noi – e o jurnalistă canadiancă, cu câteva volume foarte interesante. Mi-au deschis mintea, mi-au arătat noi moduri de a gândi. Apoi, sigur, citesc chestii conexe scenariilor de film și de teatru cu care lucrez.

Cum te ajută literatura și lectura în meseria de actor?

Șerban Pavlu: Literatura poate deveni un instrument prin care te lași pătruns de o lume, pentru că până la urmă e un exercițiu de imaginație – mai mult decât suma unor mijloace dobândite și a unui talent pe care nimeni nu știe să-l definească exact. În meseria mea, apelez și la niște resurse ale imaginației, pe care le trezești și în privitor. Eu cel puțin, ca spectator, mi-am lăsat mereu imaginația stârnită de jocul actorilor pe care i-am admirat sau de spectacolele care m-au influențat în același fel în care m-am lăsat stârnit de o carte. De foarte multe ori apreciez lucrul ăsta la un spectacol de teatru – și poate n-ar trebui, căci, fiind actor, ar trebui să fiu critic, să descompun totul (și, sigur, pe undeva fac lucrul ăsta), dar pentru mine un spectacol reușit trebuie să mă ducă cu gândul în altă parte. Cum se zice: dacă ieși de la teatru și nu mergi 200 de metri în direcția greșită, înseamnă că n-a fost ce trebuie. În fine, mi se pare că se citește tot mai puțin, mai ales literatură. Și nu poate fi înlocuită de ficțiunea TV (și nu mă refer neapărat la filme, ci la seriale). Oamenii vin acasă și deschid televizorul…

E noul foileton…

Șerban Pavlu: Exact. Aici e o problemă, binging-ul ăsta.

Dar tocmai în asta constă seducția serialelor – intri în ele și trăiești odată cu ele.

Șerban Pavlu: O, da, sigur! Exact ce ziceam, te transportă într-o altă lume. Iar pentru unii au aceeași funcție, literalmente: îți pui niște probleme, îți compari viața cu cele ale personajelor…

Totuși industria serialelor s-a schimbat, și la noi, și afară. A crescut, s-a profesionalizat. Se fac tot mai multe seriale bune.

Șerban Pavlu: Da, cu siguranță trăim un moment de răscruce. Ficțiunea asta documentată și reconstituirile istorice de amploare s-au mutat mai degrabă în sfera unor seriale deschizătoare de drumuri. Prima dată am constatat asta văzând staruri de primă mărime jucând în seriale – Kevin Spacey în House of Cards, ori True Detective, ca să dau exemple de seriale, să zicem, mai inteligente.

Ești un pic ironic deci?

Șerban Pavlu: Da, sunt un pic, cu tot respectul, ca să zic așa, pentru că un serial rămâne inevitabil un produs, de televiziune, făcut de o rețea online, de pay tv etc. Este așadar un produs comercial, care va folosi până la urmă niște scheme. Firește, nu-i nimic rău în asta. Dar dacă mă întrebi ce nu e produs comercial, ei bine, încă mai există film de artă, de autor.

Ce regizori îți plac?

Șerban Pavlu: S-o iau de la început și să mărturisesc că n-am fost dintotdeauna un fan al filmului, n-am fost un cinefil – și nu că nu m-aș fi uitat, pentru că am intuit destul de devreme lumea filmului de artă și auzisem de nume ca Fellini, Tarkovski, Bergman (ale cărui filme, iarăși, le-am văzut foarte târziu, așa, la modul așezat și disciplinat, acum vreo 8 ani). Eu eram mai degrabă pasionat de teatru și asta a fost pentru mine poarta de intrare în meserie. În facultate, când încă mai circulau casete video, prin anii ‘90, am fost dați pe spate de Kusturica. Erau evident corespondențele cu spațiul nostru, balcanic, care ne-au impresionat. După care cred că am văzut Robert Bresson. Ăsta a fost primul regizor care într-adevăr mi-a ridicat niște întrebări. Mi-am dat seama că există și un alt tip de limbaj. Alți regizori care-mi plac și care mi-au marcat traiectoria ar fi – și am gusturi destul de comune, recunosc: Tarantino (de ale cărui filme mai vechi nu mă sătur, probabil pentru că tropii din cultura pop pe care îi folosește au legătură și cu tinerețea mea); dintre europeni, Lars von Trier (i-am parcurs atent filmele și am crescut odată cu ele și le aștept de fiecare dată), Haneke (mai ales primele lui filme, pe care Radu Jude mi le-a recomandat). Ăștia sunt regizori care-mi plac necondiționat. Îmi plac filmele lui Jean Renoir foarte mult; e acolo un mod regizoral mai subtil, de a nu te pune în centrul atenției. Yasujiro Ozu, recomandat tot de Jude, e un alt regizor care îmi place extraordinar de tare; regizor japonez cu o poveste fabuloasă, recuperat recent și considerat acum unul dintre cei mai mari regizori ai lumii. A lucrat după război, angajat al studiourilor de film japoneze și semna nu știu câte filme pe an, la comandă, nu ce voia el. Dar, din când în când, omul reușea să facă și câte un film fidel propriilor viziuni.

Joci deja de mulți ani, publicul te apreciază. Simți că ești un actor ajuns la maturitate?

Șerban Pavlu: Nu, nu mă simt ajuns la maturitate. Asta și pentru că noi nu am avut o școală în adevăratul sens al cuvântului. Sigur, acum poți face și un curs oarecare și devii actor. Și ăsta e un lucru bun în esență – eu nu cred că-ți trebuie școală de patru ani de zile ca să ajungi actor. Noi la facultate eram pregătiți mai degrabă pentru teatru, iar prin asta înțelegându-se doar teatru realist, metoda stanislawskiană, realism psihologic. În general ținuți cumva departe de lucruri și școli nu neapărat experimentale, dar care deja se întâmplaseră în artă, aveau 30-40 de ani vechime, nu erau chiar noutăți. Astfel că filmul era o necunoscută pentru toată lumea. De altfel s-a și dovedit că filmul românesc de după ‘89 a fost reinventat, aproape cu alți actori, cu alt discurs. Iar eu aveam senzația că trebuie să învăț ceva nou la fiecare proiect. Că eu trebuie să găsesc niște răspunsuri și că de fapt nu știu atâtea lucruri. Aceeași senzație o am și acum, că nu cunosc tot ce ar trebui.

Dar asta e și o senzație bună, productivă, nu?

Șerban Pavlu: Probabil, dar nu spun asta ca să arăt ce proaspăt sunt eu la fiecare proiect – că probabil nu sunt –, iar când sunt invitat să fac un lucru, niciodată nu am convingerea că gata, acum știu, uite ce bine mă pricep, sunt actor de 25 de ani, uite cum propun eu etc. De fapt mă întreb tot timpul care e dimensiunea artistică din meseria asta, în ce măsură este actorul un artist, nu doar un interpret. Ce te duce la rangul de artist și care mai e amprenta ta creatoare, dacă noi trăim într-un cadru care e deja aranjat (de regizor, de scenarist, de autorul piesei)? Pentru că oamenii ăștia sunt până la urmă artiști. O scenografie reușită de spectacol, de exemplu, vorbește și ea, separat de regizor și de actori, trăiește prin ea însăși. Nu mai discut de alte forme de artă – muzică, pictură. Câteodată, însă, ca actor ai senzația că ești doar un executant – te-a luat că ești înalt, că ai ochelari și faci și tu acolo mai bine sau mai rău… Asta mă frământă pe mine, iar dacă o să găsesc răspunsul, atunci o mă consider într-adevăr matur. Deși maturitatea nu înseamnă perfecțiune. Înseamnă punctul tău maxim, momentul tău. Iar în ceea ce mă privește, cred că sunt mai bun actor acum decât eram în urmă cu 10 ani. În primul rând pentru că am jucat mai mult, deci am și învățat mai mult. Sigur, există și exemple contrare – actori nemaipomeniți la 20 de ani, care apoi scad, fie nu mai ies dintr-o schemă anume, fie publicul se încăpățânează să proiecteze aceleași senzații pe un chip care s-a schimbat, și aici nu mai e „vina” actorului. Deci, ca să-nchei, nu-s matur!

Să vorbim și despre Umbre. Ai început din nou filmările. Ce ne poți dezvălui din sezonul 3?

Șerban Pavlu: Fiecare primește ce merită. Scenaristul n-a fost drăguț cu nimeni. Nu se salvează nimeni.

Ce a însemnat pentru tine rolul ăsta? Cum te simți în pielea unui astfel de personaj?

Șerban Pavlu: La Umbre e interesant că n-am avut niciodată nici cea mai mică tangență cu lumea aia crudă și brutală, nici cu roluri de felul ăsta. Eu însumi sunt un tip nonviolent – deși acum nici nu mai știu cum sunt! Dar s-a dovedit într-adevăr un rol câștigat, nu-i o chestie la care m-aș fi gândit să am acces cu ușurință. Poate datorită vârstei, datorită bărbii, staturii… Dar acest personaj nu are nici o conexiune cu viața mea personală. Și aici nu e vorba doar de aspectul dur al filmului, dar și de un anume mod de a gândi pe care se presupune că l-ar avea un astfel de om… pentru mine e întru totul străin. Oricum, odată rolul obținut, am încercat să-l fac cum trebuie, să intru în el. Iar ulterior sezonului 1, când a existat imediat o reacție entuziastă din partea publicului, sigur că a contat și plăcerea de a te fi pregătit și de a fi fost apreciat. E, cred, cea mai profesionistă chestie pe care am făcut-o vreodată. Am avut senzația că aparțin unui lucru bine făcut, că am o meserie. Umbre rămâne în continuare un produs de televiziune, dar și o șansă uriașă pentru noi, pentru mine. E un serial care, datorită producătorului, se filmează într-un regim foarte serios, de film, pe care în mod normal televiziunile comerciale nu și-l permit. Aici se lucrează extrem de serios, timpul alocat repetițiilor și filmării în sine e generos. Iar asta îți dă o anumită stare de confort. Îmi plac oamenii cu care lucrez, Bogdan Mirică, Andrei Butică, directorul de imagine. Și nu în ultimul rând, mi se pare că s-a închegat un spirit de trupă, o atmosferă de care ne-am atașat, nu mergem chiar ca la serviciu 🙂 Iar asta e ceva foarte plăcut și foarte rar: să faci un lucru în condiții bune, un lucru în care crezi, alături de oameni mișto… e ceva!

Ce altceva mai faci pe lângă…?

Șerban Pavlu: Acum sunt îndrăgostit de arhitectură, numai asta aș citi. Căutând o casă, am ajuns să fiu preocupat de spațiul construit, de amenajări. Și mă amuză, desigur, când mă gândesc la renovările pe care le-am făcut în spirit nouăzecist în apartament optzecist… Acum, după întreaga aventură a căutatului de casă, am început să fiu atent, mă uit cu totul altfel la oraș și mă îngrozesc. Am senzația că de la un punct încolo n-o să mai conteze nimic, la cum se construiește și la cum se lasă clădiri în paragină. Și constat că încă există un soi de reticență a oamenilor de a apela la un arhitect atunci când construiesc.

pavlu_bu

Foto: Banchiza Urbană

În încheiere, o întrebare în spiritul Banchizei Urbane: Ești un gurmand?

Șerban Pavlu: Da, absolut! Îmi place să urmăresc fenomenul gastronomic. Caut mai ales ceea ce aș numi mâncare populară bună, dincolo chestiile rafinate. Mi se pare că avem o istorie culinară și un potențial care nu-s deloc exploatate. Uite, aș vrea să mănânc undeva o ciorbă bine făcută sau un ostropel, cu ingrediente de calitate. Într-o cherhana, zahana, cârciumioară… zi-i cum vrei. Și în străinătate mă impresionează mai mult tipul ăsta de locuri, simple și primitoare (nu restaurante de mare finețe), cu mâncare tradițională, autohtonă superioară, înnobilată un pic.

Și de băut – bere sau vin?

Șerban Pavlu: Berea, clar! Dar încerc să beau vin (roșu sec). Berea rămâne totuși plăcerea mea și sunt foarte bucuros că au apărut toți producătorii ăștia de beri artizanale, domeniu în care chiar mă consider un explorator. Încerc să nu exagerez… deși la mine berea merge în orice sezon, și iarna!

Interviu apărut în Banchiza Urbană 11 / toamnă 2018

cop_bu11_shop

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0