fbpx


White November igloo

Serpentine Pavilion 2012

Text: Andrei Ivănescu
Foto: Roland Halbe, Iwan Baan

De 12 ani încoace, Londra se străduieşte să arate lumii întregi, printr-o anuală efuziune de arhitectură temporară, că e deschisă la experiment şi, mai ales, iubitoare de exotic. Pavilioanele Serpentine din Kensington Gardens sunt, în fiecare vară, proiectate, montate şi demontate într-un timp extrem de scurt, înainte de a-şi găsi calea măritişului, de braţul câte unui colecţionar privat, iubitor de artă şi arhitectură.

Serpentine Pavilion 2012

Vorbeam de exotic, pentru că scopul asumat al întreprinderii este de a aduce în Marea Britanie talentele unor arhitecţi de însemnată valoare, dar care nu au avut, până acum, ocazia de a construi acolo. Povestea a început în anul 2000, cu un pavilion realizat de – atunci, tânăra speranţă nerealizată, încă – Zaha Hadid. Deşi pavilionul cu pricina, construit în grabă şi relativ nesigur, după cum consemnează cronicarii vremii, nu a constituit chiar cea mai mândră realizare a sa, atât Hadid, cât şi evenimentul s-au bucurat, de-atunci, de un prestigiu sporind exponenţial. Aşa se face că, până în 2012, pe lista arhitecţilor pavilioanelor Serpentine au apărut nume ca Rem Koolhaas, Jean Nouvel, Toyo Ito, Olafur Eliasson, Oskar Niemeyer, Álvaro Siza, Peter Zumthor şi alţii. Cu fiecare an şi fiecare iteraţie a pavilionului, arhitectura Londrei s-a îmbogăţit cu câte o folie perenă, dar mereu schimbătoare.

Serpentine Pavilion 2012

Anul acesta, echipa invitată să proiecteze pavilionul a fost celebra colaborare dintre Herzog/de Meuron şi controversatul (la el acasă) artist chinez Ai Weiwei. E important de notat că, pe durata proiectării, cei trei nu au lucrat niciun moment în aceeaşi încăpere, lui Weiwei fiindu-i interzisă părăsirea Chinei de către autorităţi. Se poate spune că proiectul rezultat nu e rău deloc, mai ales pentru ceva elaborat pe Skype. Examinând încarnările anterioare ale pavilionului, cei trei au trecut în revistă variile forme ce s-au concretizat, funcţia păstrându-se, totuşi, relativ constantă – coagulare socială. Aşadar, atenţia li s-a îndreptat mai curând în direcţia interacţiunilor dinăuntru şi memoriei locului. Gestul reprezentativ este acela de a a săpa, dedesubtul parcului şi dedesubtul prezentului, întâi pentru a capta apă de ploaie – element invizibil al parcului – şi apoi găsind pânza de apă freatică ascunsă, împreună cu fundaţiile celorlalte 11 pavilioane construite pe acelaşi sit. Arhitecţii se mândresc cu a fi proiectat foarte puţin, majoritatea liniilor pavilionului fiind de fapt, derivate din suprapunerea, ca o serie de ţesături, a urmelor anterioare. Produsul rezultat e, din toate punctele de vedere, o non-formă: un pavilion îngropat, născut dintr-un fel de haute-couture a contextualismului, de o materialitate suavă, caldă, ca un sit arheologic moale, rupt din altă epocă.

Serpentine Pavilion 2012

Acest spaţiu „găsit”, recuperat, este acoperit de o oglindă circulară de apă, subţire şi liniştită, reflectând cerul mereu schimbător al Londrei. Dat fiind că apa vine din pânza freatică, ea se poate scurge la loc în pământ, planşeul pavilionului devenind circulabil. Acest planşeu este susţinut pe 11+1 coloane, fiecare provenind din câte un avatar anterior al construcţiei, mai puţin numărul 12, aparţinând prezentului şi plasat liber. Măruntaiele spaţiului sunt îmbrăcate în plută, ales atât pentru aspectul de pământ, cât şi pentru materialitatea plăcut tactilă. Dat fiind aspectul „high-profile” al arhitecţilor ce au construit pavilioane Serpentine de-a lungul acestor 12 ani, există rumoare în legătură cu „cel mai reuşit”, „cel mai nereuşit” pavilion, – întotdeauna cel mai recent ocupând toate poziţiile pe podium – ceea ce recomandă pavilionul din 2012 şi drept cel mai bun, şi cel mai prost de până acum.

Serpentine Pavilion 2012

Cred totuşi că, lăsând la o parte febra momentului şi predilecţii formale personale – de altfel, irelevante, în acest caz – acest pavilion este cu siguranţă cel mai pornit pe meta-limbaj, pe reflecţie şi analiză la scară mai mare a temei, a actului de a construi şi a priorităţilor arhitecturii. Orice serial are acel episod aniversar, cu o poveste subţirică, pretext de a revedea momentele cele mai bune de până atunci – episod pe care lumea ori îl priveşte cu nostalgie veselă ori cu frustrarea că nu văd nimic nou. Povestea spusă de cei trei arhitecţi nu e deloc subţirică, iar revizitarea trecutului printr-o astfel de lentilă nici nu putea fi mai bine realizată. Bref, laudatis.

Serpentine Pavilion 2012

Serpentine Pavilion 2012

Serpentine Pavilion 2012

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0