Singurătatea artistului „în ritmul lumii”. Retrospectivă Ștefan Bertalan la MARe
TEXT: Iuliana Dumitru FOTO: Doria Drăgușin
M-a urmărit multă vreme expoziția de la Muzeul de Artă Recentă – despre care nu trebuie să știți nimic în plus ca să mergeți s-o vizitați, până în 3 mai, ca pe un fapt de preț ce-ar merita să se întâmple în orice mare muzeu al lumii. E o experiență de o reflexivitate intensă și un prilej să descoperiți un uriaș artist discret, neliniștit, singular și întrucâtva însingurat, un creator dintre cei cu norocul și nenorocul de a rămâne în afara rețelelor de celebritate și consacrare – Ștefan Bertalan (1930-2014).
Spun „întrucâtva” însingurat pentru că Bertalan – figură marcantă a avangardei postbelice românești – e și o prezență activă a scenei artistice din Timișoara. Fondează grupări și micro-mișcări, animă energii, e înconjurat de liceeni, studenți și creatori din diverse discipline. În 1965, alături de Roman Cotoșman și Constantin Flondor, înființează 111, considerat primul colectiv de artă experimentală din România comunistă, urmat de grupul experimental interdisciplinar Sigma (1969-1980), creat tot cu Flondor și Doru Tulcan și căruia i s-au alăturat artiști, gânditori și cercetători din alte domenii. Deci ce fel de însingurat să fi fost Ștefan Bertalan? Mi-ar fi plăcut să nu încep cu filtrul biobibliografic și nici cu „contextul” (lucruri pe care le puteți ușor afla din alte părți), însă era important să încerc să definesc natura acestei însingurări – poate în sensul unei solitudini absolute, radicale, a unui peisaj interior racordat la marele mers al lumii (al cosmosului), a unei căutări nesfârșite, în care individul nu poate fi decât singur, în mod ireductibil. Desigur, contextul politic sumbru al vremii avea să adauge o dimensiune concretă acestei singurătăți, transformând-o în izolare și exil: la începutul anilor ’80 artistul, îndepărtat de la catedra de arhitectură a Politehnicii Timișoara, emigrează în Germania, unde va rămâne până în 2012 – o experiență la rândul ei, în felul ei, alienantă.
Rostită sau nu, solitudinea e, probabil, o temă care l-a preocupat și pe curatorul expoziției, Bernard Blistène (director al Centre Pompidou în perioada 2013-2021, acum director onorific) și care străbate, de fapt, obsedant, întreaga operă a lui Bertalan, în toate „etapele de creație”, oricât de diferite ar părea ele. Omul e definitiv singur în fața sinelui și în fața unei lumi pe care nu încetează s-o cerceteze, s-o descompună și s-o recompună – e o relație perpetuu tensionată, de apropiere și distanțare, de observare, învățare și fascinație.
Expoziția e structurată exact în aceste segmente tematice și faze creatoare – de la începuturile „formaliste”, abstracte, criptice, de explorare a „sistemelor” (matematice/geometrice, bionice, cibernetice), la o nouă paradigmă, hibridă și vitală, în care omul și natura formează de fapt un nou sistem, osmotic, de existență și cunoaștere, supus însă haosului, dezintegrării. Mirarea, exaltarea, prăbușirea, coșmarul, interiorizarea violentă și contorsionată coexistă și împart același limbaj cu claritatea observației și imaginației științifice. Întreg acel univers de „autoportrete vegetale”, în care artistul își găsește în plante dublul – luminos (floarea soarelui) sau diform (cartoful) – e teribil de emoționant și de viguros totodată.
Un element cu totul special în lucrările lui Bertalan asupra căruia mai vreau să mă opresc este scrisul – de fapt texte întregi, în mai multe limbi, notații succinte, „meteorologice”, observații de maximă precizie asupra… trecerii timpului, asupra ciclurilor naturale de creștere și degradare (vezi și lucrarea Am trăit 130 de zile cu o plantă de floarea soarelui, transpusă și într-un performance în 1979), poeme, calcule, scheme, cartografieri, impresii și aluzii – totul în straturi cu diverse grade de vizibilitate și lizibilitate, ca într-un palimpsest misterios. Toate aceste texte și semne cu siguranță merită propria lectură, arhivare și cercetare, în mod separat, chiar dacă-s consubstanțiale desenului și devin, astfel, ele însele reprezentări vizuale.
O primă versiune a expoziției Retrospectivă Ștefan Bertalan. În ritmul lumii a fost inițiată de Fundația Art Encounters la Timișoara în 2025, iar cea din București este regândită pentru spațiul de la MARe – modular și labirintic – de curatorul Bernard Blistène, asistat de Ioana Iuna Șerban, curatoare a muzeului.
Articol apărut în igloo 231 / aprilie-mai 2026
Arhitectura vecinătății. Peter Barber Architects
