Spaţiile verzi în Bucureşti
După 1989 şi până în prezent, capitalul arboricol al Bucureştiului s-a înjumătăţit, unui locuitor al capitalei revenindu-i, în medie, mai puţin de un sfert din spaţiul verde acceptat de normele internaţionale.
Dacă la Stockholm şi la Viena norma de spaţiu verde este de 70 mp/locuitor, la Bucureşti a ajuns la 2,5 mp/locuitor. Ironia face ca, în situaţia în care substanţele nocive libere contribuie la creşterea numărului de decese, o mare parte din spaţiile verzi din Bucureşti să fie reprezentate de cimitire. Deşi Primăria a obţinut, în decembrie 2004, un împrumut nerambursabil de 260 milioane de euro pentru îmbunătăţirea calităţii aerului din Bucureşti, niciun proiect nu a fost demarat până acum. În aşteptarea unor proiecte concrete, am considerat oportună o discuţie despre starea spaţiilor verzi în Bucureşti şi despre modul în care acestea ar trebui gestionate şi gândite.
Ioana Tudora, arhitect
Din ciclul „vino mamă să mă vezi cum lucrez la spaţii verzi”, vă prezentăm astăzi vedeta spectacolului edilitar mioritic: SPAAAŢIUUULLL VERDEEEE… Pentru cei care nu sunt familiarizaţi trebuie amintit că spaţiul verde este acel petic de oraş cu pretenţii de natură. Asta în viziunea urbanismului funcţionalist aplicat la noi în ţară sub formă de urbanism ştiinţific sau sistematizare. Deci, rolul teoretic al spaţiului verde este acela de a aduce natura în oraş… foarte bine! (total aberant, dar pare a fi ceva pozitiv şi e la modă, căci sună ecologic). În practică, această natură ia forma unui gazon chilug de o nuanţă galben-patetic (un fel de galben-citron cu dungi prăfoase) împodobit cu hârtii, sticle de plastic (sic!), rahaţi de câine, pungi, foarte multe pungi zburătoare, şi ronduri de pansele. În afara ornamentelor, există şi amenajări funcţionale precum alei din biscuiţi de beton roz, bănci verzi, coşuri de gunoi portocalii şi stâlpi de electricitate galbeni, bude ecologice albastre cu tricolor, statui ridicole cu scop de refresh la memoria patriotică şi culturală. Astfel, cetăţeanul poate avea contact cu natura: toamna, vântul răscoleşte hârtiile şi pungile, vara, produsele canine miros armonios, iarna, gazonul devine un lichid negricios cunoscut şi sub numele de noroi, primăvara, panselele puse sârguincios de ADP dispar în mod misterios. Deci, natura e cu noi! Asta pentru că avem norocul să trăim într-un oraş modern, cu spaţii verzi. Bunicii şi străbunicii noştri, mult mai ghinionişti ca noi, trăiau în oraşe unde nu erau spaţii verzi. Erau, în schimb, parcuri, grădini, scuaruri, aliniamente duble triple şi cvadruple, promenade, cheiuri… Din nefericire, aceste spaţii nu aveau pretenţii de natură, ci de peisaj. Şi nu erau pline de gunoaie şi de oameni. Oamenii strică! Rup florile, calcă pe iarbă, uneori se şi aşază!!! Stau la umbră, merg pe alei şi le erodează… plus că toate aceste spaţii publice, legate între ele, dădeau o coerenţă monotonă oraşului. Peticele de spaţii verzi sunt mult mai dinamice, surprind… Surprind atât de tare, că nimeni nu se mai apropie de ele. Spaţiile verzi ale oraşului comunist cu pretenţii moderne au devenit un fel de spaţii reziduale, unde oraşul capitalist cu pretenţii postmoderne îşi aruncă reziduurile. Iar edilii vin periodic (din 4 în 4 ani) să le strângă, cu aerul că ne-ar face astfel un favor personal. În cazuri extreme le (post)modernizează cu garduri ce despart copiii de maturi, câinii mari de cei mici şi medii, bicicletele de trecători, iarba de alee, veveriţele de copaci şi spaţiul verde de oraş. Toate acestea sunt făcute pentru a ne simţi în siguranţă… acasă. Deci, dincolo de toate rolurile sale ecologice şi estetice, spaţiul verde veghează asupra liniştii noastre şi dă coerenţă campaniilor electorale. Între campanii, el are şi rolul de a găzdui noi clădiri de birouri, parcaje private, case cu pretenţii de palat sau cartofi în ţepe de marmură.
Şi nu putem spune nimic împotriva spaţiului verde (ar fi ne-ecologic şi, deci, imoral). Putem însă transforma în birouri orice urmă de spaţiu public dotat cu gazon şi pansele. Nu putem pretinde construirea unui peisaj urban coerent şi a unui spaţiu public viu, putem însă să ne prefacem a îngriji (prin îngrădirea cu gărduleţe verzi sau galbene) orice petic jigărit de iarbă. În fond şi la urma urmei, mie personal spaţiul verde îmi evocă acele ieşiri cu întreprinderea la dat cu sapa în răzoarele din mijlocul bulevardelor. Şi nu ştiu de ce nu mă încearcă niciun dor… dar mi-e aşa un chef nebun de nişte spaţii urbane… că s-or chema parcuri, grădini, culoare, scuaruri, buzunare, pene, centuri… care să fie şi cu verde şi cu oameni… şi numai de la „spaţii verzi” să nu mai fie.
Monica Lotreanu, arhitect şi istoric de artă
Într-un soi de pamflet ce mi-a fost publicat într-un număr recent al revistei „Arhitecţii şi Bucureştiul” a Ordinului Arhitecţilor din România – Filiala Bucureşti semnalam deopotrivă autorităţilor legiuitoare, cât şi organizaţiilor profesionale ale arhitecţilor din România că statutul şi percepţia publică ale arhitecturii peisagere au derapat atât de grav spre derizoriu încât o disciplină creativă, cu cel puţin două secole de afirmare oficială pe plan mondial, riscă dizolvarea în varii activităţi aşa-zise „de piaţă”, controlate în mod ridicol de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale. Plecasem punctual de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a unui Ordin nr. 2 din 10 ianuarie 2006 privind recunoaşterea Consiliului pe produs „Flori, plante ornamentale şi arhitectură peisageră”, emis de sus-amintitul minister. Cel puţin două aspecte mi se par scandaloase în acest act normativ, prejudiciant faţă de arhitectură şi urbanism şi profesioniştii domeniului: arhitectura peisageră este un produs, pus laolaltă cu florile, gazonul, răsadurile, puieţii etc., iar norma privind calitatea arhitecturii peisagere o face piaţa produselor agricole şi agroalimentare; într-un organism creat să supervizeze modul în care arhitectura peisageră respectă standardele „pieţei produselor agricole şi agroalimentare” nu pare să existe o firmă de arhitectură specializată în această disciplină la secţiunea „producători” şi nici vreo organizaţie profesională a arhitecţilor peisagişti la secţiunile “alţi parteneri pe filieră” (sic!) sau „autorităţi”.
Notam că în Codul activităţilor economice naţionale am aflat „arhitectura peisageră” nu la servicii de proiectare de arhitectură şi urbanism, cum ar fi fost logic (logica ar fi a noastră, a profesioniştilor), ci la… surpriză, Codul 0141 Activităţi de servicii anexe agriculturii; grădinărit peisagistic (arhitectura peisageră). Conchideam articolul semnalând anomalia organizaţiilor naţionale care reprezintă arhitecţii cu convingerea că trebuie mai mult promovată cultura arhitecturii ca parte a culturii împărtăşite social, nu doare în rândul elitelor.
Am intenţionat să trimit articolul Ministerului Agriculturii (…), dar şi Ministerului Culturii şi Cultelor şi Ministerului Construcţiilor, Transporturilor şi Turismului, care ar avea datoria de a corecta viciile de interpretare şi de normare în care este implicat domeniul arhitecturii şi urbanismului. (Între altele, celor care deplâng divizarea profesiei în arhitecţi şi urbanişti cu licenţă le-aş aminti că nu au făcut nimic spre a schimba situaţia acestei tutele bicefale.) Dar cum de la o vreme ţara este condusă mai degrabă de comitete de criză şi comandamente de „luptă şi acţiune”, m-am jenat să purced la o afirmare făţişă a nedumeririlor şi nemulţumirilor mele de teamă să nu fiu luată drept o „maquisardă” insensibilă la alunecări de teren, ape ieşite din matcă, tornade, viruşi şi alte steguleţe roşii înfipte, vai, în încercatul trup al patriei… O să mă grăbesc totuşi să o fac pînă nu vine canicula Cuptorului…
Am amintit de cultura arhitecturii şi, fiindcă suntem într-o secţiune de dezbatere dedicată arhitecturii peisagere, aş invoca cultura peisajului… Avem sau mai păstrăm din vremurile bune gustul pentru estetica peisajului, pentru o corespondenţă armonioasă dintre spaţiul interior şi cel exterior? Mai există oare meseria de grădinar, ca odinioară în serviciul curţilor aristocratice şi al marilor industriaşi? (şi familii burgheze mai modeste îşi puteau permite înainte de război să angajeze serviciile unor grădinari care să se ocupe de aspectul exterior ale reşedinţei). Sau a sucombat în nomenclatorul profesiilor în faţa celei de ADP-ist? Îşi mai pot oare onora profesia arhitecţii peisagişti, creatorii de parcuri şi grădini, ai vastelor esplanade?
Nu demult îmi spunea o franţuzoaică, o interesantă „ambasadoare” a ţării sale, ataşată de România unei adopţii temporare, cât de neplăcut a fost izbită de faptul că, în Bucureşti, metropolă europeană totuşi, ce nu duce lipsă de instrumente de reglementare urbană, spaţiile libere din jurul construcţiilor, fie publice sau private, de la curţile caselor burgheze de secol 19, spaţiile dintre blocurile „epocii de aur” până la scuaruri, ronduri şi alte rezultante ale configuraţiei arterelor de trafic, cele mai multe sunt lăsate de izbelişte sau în cel mai bun caz poartă amintirea unei amenajări dintr-o perioadă mai fastă. Nu preocupare estetică, nu mobilier urban adecvat, indiferenţă faţă de terenul care altfel se speculează masiv imobiliar, mai ales în centrul oraşelor, faţă de selecţia plantaţiilor/vegetaţiei şi întreţinerea acestora, nu în ultimul rând faţă de coerenţa estetică şi istorică cu contextul arhitectural. În multe situaţii, aceste spaţii libere de construcţii, în loc a se constitui în minuscule oaze de confort ecologic şi cultural, sunt maidane cu resturi menajere, ale străzii, „raiuri” nutritive pentru câinii comunitari. La Paris, spre exemplu, proprietarul unui teren este obligat nu numai la menţinerea unui aspect civilizat al imobilului, ci şi la amenajarea corespunzătoare şi întreţinerea spaţiului liber (curte, peluză etc.). În Bucureşti şi alte mari oraşe din România, case vechi, încercănate de prea mulţi ani de delăsare comunistă, se însoţesc cu curţi la stradă devenite şoproane, un fel de flee markets în miniatură. Cu „terenul de lângă casă”, valoare impusă totuşi taxării sau chiriei la stat, se mai scoate un bănuţ din amplasarea hidoaselor panouri publicitare care desfigurează oraşul fără discriminare. Sau se mai creşte câte o găină (până la vreo pandemie…), un strat de ceapă…
Problema spaţiilor dintre blocuri este una „endemică”, de-o vârstă cu construcţiile. Doar câteva cartiere bucureştene, spre exemplu, databile în deceniile 6 şi 7 ale secolului trecut, au avut parte de amenajări peisagistice, ca demonstraţie propagandistică a binefacerilor „pentru om” ale sistematizării oraşelor şi satelor socialiste. Cu sporadicele rămăşite ale acestor acţiuni au şi rămas (inclusiv specii arboricole relativ rezistente). Plus vegetaţia spontană şi darul perpetuei regenerări ale mamei Natură.
Parcurile şi scuarurile pentru copii au poate o soartă mai bună, atâta timp cât consiliile locale alocă fonduri şi administraţiile domeniului public reuşesc să mai atragă câte un sponsor binevoitor. Şi cu toate acestea nu se poate să nu te izbească amenajările plate din punct de vedere peisagistic, de un convenţional care îţi zburleşte organul „estetic”, nu de multe ori sluţite de prezenţa unor obiecte „decorative” ieftine, de serie mare, care nu fac decât să-i îmbogăţească pe furnizorii „contractanţi” pe Ordonanţa 60 (cel mai avantajos preţ/unitate).
Privilegiate ar putea fi, subliniez, grădinile şi parcurile urbane istorice: şansa lor sunt clasarea ca monumente de arhitectură sau includerea în zone protejate. Dar nici acest set de reglementări nu le scuteşte de la ciuntirea cu construcţii care le „râvnesc” terenul mai mult sau mai puţin neruşinat: amintesc doar cazurile mediatizate ale Parcului Carol (Catedrala Patriarhală Ortodoxă – proiect dezamorsat), un patinoar cu restaurantul aferent în Grădina Publică Cişmigiu (proiect dezamorsat deocamdată), ceainăria „termopanescă” ce tronează în coasta Grădinii Icoanei (obiect real), sediul Primăriei sectorului 2 ocupând aproape 1/3 din suprafaţa Parcului Obor (obiect real ce obturează Halele Obor, monument de arhitectură industrială interbelică), în curând Grădina Bordei, Parcul central din Timişoara (şi scandalul aprobărilor pentru construcţia unui hotel). Cei responsabili cu amenajarea urbană şi a teritoriului, neglijează cu bună ştiinţă un concept revalorizat în ţări europene: al peisajului cultural, element integrator al naturii, spaţiului construit, moştenirii culturale şi al celor mai avansate tendinţe arhitecturale şi de dezvoltare urbană şi a teritoriului. În mod greşit credem că dacă avem obligaţia unei protejări a peisajului în baza ratificării Convenţiei Europene asupra Peisajului de la Florenţa din anul 2000, aceasta s-ar referi strict la servituţile siturilor protejate sau parcurilor/rezervaţiilor naturale. Păstrarea şi dezvoltarea peisajului cultural înseamnă o chestiune care priveşte nu numai arheologia patrimoniului natural şi construit, ci şi reglementările şi practicile curente de proiectare arhitecturală, peisageră şi urbanistică. O coerenţă, un echilibru integrator (ale peisajului cultural) pe care le observi în oraşe precum Barcelona, Ljubljana, Sheffield, Amsterdam sau Viena (listă subiectivă, incompletă).
Cultul nostru pentru peisaj produce cultură. Acolo unde mentalitatea culturală a fost zdruncinată, trebuie să intervină mai insistent politicile publice urbane. Incorectitudinii noastre „estetice” trebuie să-i răspundă implicarea politică (nu, nu aceea de partid, ci de definire şi urmărire a binelui public), dar şi una comunitară/cetăţenească. Iar salvarea arhitecturii peisagere va veni de la dezvoltarea integrată şi de la puseul creativităţii urbane.
Cerasella Crăciun, lector drd. arh.
Pentru Rosario Assunto, spaţiul verde este un spaţiu-obiect al experienţei, dar şi subiect al judecăţii. A vorbi despre spaţii verzi în România este similar cu a vorbi despre inexistenţa experienţei şi lipsa judecăţii, într-o desăvârşire egalată doar de ideea, aproape sinucigaşă, de încercare de constituire a unui sistem verde urban.
Dacă oraşul ar putea plânge, probabil că s-ar auzi bocete pe majoritatea axelor şi arealelor locuite din Bucureşti, în lipsa spaţiului verde viu şi tămăduitor, în lipsa dezolantă şi destructurantă a viului, dată de prezenţa elementelor verzi, a diferitelor tipologii de spaţii publice verzi care să coaguleze viaţa urbană în mişcare, ritm, contemplare, veselie sau joc.
„A gândi verde” la contactul dintre spaţiile publice urbane sau peisagistice cu spaţiile minerale, mult prea evidente şi copleşitoare ca proporţii, pare a fi astăzi un act de curaj, pe care arhitecţii si urbaniştii de cele mai multe ori şi-l asumă, fără a avea însă un rezultat remarcabil, durabil şi, mai ales, vizibil în prezent. Drumul parcurs de la „actul proiectării verde” până la realizare se opreşte de multe ori, eviscerat de imposibilitatea implementării reale, de foarte puţine ori din cauze obiective, de cele mai multe ori din cauze care ating politicul sau administraţia în gestionarea eficientă a studiilor existente, grefate pe spaţiul verde. Studenţii sunt îndemnaţi să proiecteze spaţii pietonale şi zone verzi, aliniamente, parcuri urbane, scuaruri şi grădini publice, le povestim despre legăturile posibile şi conectarea acestora la nivel macroteritorial cu „sistemul verde urban“ sau cu „undele verzi existente”… Din păcate, celebrele axe diagonale verzi structurante ale Bucureştiului încep să dispară, iar exerciţiile devin utopice într-o atmosferă, ambianţă şi un confort urban tot mai utopice şi ele.
Axul diagonal al lacurilor Colentinei, situate în nordul Bucureştiului (viitoare capitală europeană…) se dezmembrează odată cu trecerea anilor, se deconstruieşte fără a se reconstrui, şi se fluidizează până la anihilare, odată cu presiunea imobiliară a pieţei de locuinţe şi birouri în aceste zone, cu lipsa de preocupare, cu imposibilitatea legală, deseori cu lipsa unei implementari corecte a documentaţiilor de urbanism avizate.
Axul structurant al râului Dâmboviţa, cu rol major în dezvoltarea oraşului de-a lungul timpului, în geografia sacră a acestuia sau în geomanţia locului, devine un fel de „închidere” a oraşului, o direcţie lipsită de consistenţă, ca o falie care străbate oraşul fără încercarea de a-l coagula şi a uni cele două zone într-o „permeabilitate verde”, la nivelul spaţiului public. Pare mai degrabă un fel de graniţă mineralizată, betonată şi sterilă, rece, dar mai ales pierdută şi tributară unui alt timp şi spaţiu demult uitate, odată cu decapitarea Dealului Arsenalului şi construirii Tichiei de Mărgăritar. Ca o trăsătură de penel secţionând centrul capitalei, acest ax care ar susţine miezul spaţiului public central şi al vieţii urbane citadine, ca în majoritatea capitalelor europene, se transformă aici, lângă noi, într-un „sfârşit”, un canal al unei limite de oraş, străjuit de monumente importante, care devin jucării de carton, fără contactul cu spaţiul public verde şi utilizatorul menit să şi-l însuşească şi să trăiască acest spaţiu. Peisajul sărăcit deja ca imagine în timpul zilei devine dezolant la orele înserării, când falia se adânceşte în întuneric şi singurătate.
Celebrii „codrii ai Vlăsiei” s-au „uscat” în umbra anilor care au trecut, iar fragmentele verzi rămase nu fac faţă presiunii omului de rând (de cele mai multe ori folosind spaţiile verzi ca mijloc de trai) şi nici intereselor private punctual-distructive sau majoritar-defrişante, care au devenit treptat exterminatoare în masă. Administraţia rămâne sau vrea să rămână, neputincioasă, aşteptând câte patru ani pentru a lăsa pe alţii să rezolve extinderea defrişărilor în masă şi descompunerii accentuate, până la dispariţia treptată a ceea ce se mai cheamă astăzi spaţii verzi.
Deşi proiectele legate de vitalizarea acestor zone nu lipsesc, ele ajung să „înverzească”, pierdute şi fără scop, sertarele factorilor decizionali şi ale administraţiei publice, căzând într-o uitare proporţională cu procentele de spaţii verzi care dispar în fiecare zi. Această nepăsare rămâne un mare mister pentru călătorul de pe alte meleaguri care încearcă să găsească în oraş o oază binemeritată de linişte, calm şi verde, dar şi pentru urbaniştii-peisagişti ale căror propuneri devin „lupte pierdute”, în conflictul cu mineralul dominant şi dominator.
Umanizarea peisajului citadin a schimbat de-a lungul timpului, în alte spaţii culturale, străzile de tip coridor cu enclave de spaţii verzi plantate, mixate cu pânze de apă, jocuri şi foşnete de fântâni sau spectacole de lumină. În spaţiul românesc, enclavele verzi rămase, fragmentate printre zone destructurate şi destructurante în oraş, devin efemere, micşorându-se şi pierzând lupta cu praful, poluarea oraşului şi, cu urmări mult mai grave, lupta cu sănătatea umană stingheră într-un metabolism urban energetic şi informaţional decadent. Poate că nu este prea târziu să încercăm să realizăm o „închidere care ne deschide“, prin spaţii verzi gândite ca nişte „limite” virtuale, care nu sunt limitate şi nu limitează decât poluarea şi boala unui oraş într-o metabolică schimbare.
Rodica Ionescu, student
Cenuşăreasă a spaţiului urban contemporan, intervalul vegetal trece adesea neobservat în goana noastră nefiresc de firească către o lume „ideală”.
„Nu, nu avem timp să mergem în parc, astăzi avem treabă, construim. Sau demolăm şi construim. Aaa…, a rămas o «gaură»-n proiect, nu-i nimic acolo «băgăm» ceva verde, nişte arbori, gazon, n-are importanţă, o să crească şi se umple golul. Ce plantăm? Hmm… ceva, ce contează?! Dar să nu facă mizerie, să nu se scuture florile, frunzele…Verde să fie… şi să nu fie brazi, Doamne fereşte, că se fură… E, las’ că nu mor, ce dacă nu au lumină şi apă… Da’ ce, nu plouă? Am văzut nişte plante mişto la supermarket, le punem pe alea!…”
Cam aşa se văd spaţiile verzi de la înălţimea celor ce decid astăzi viitorul oraşului. Important este de fapt ca noi să ne simţim „bine”, adică să fie drumul bun, asfalt cât mai mult, locuri de parcare, cabluri, stâlpi de iluminat, decoraţiuni de Crăciun, magazine, poze – cât mai mari şi mai colorate, zgârie-nori (ah, ce frumos!). Herăstrăul începe să „semene” cu Central Park, da, e bine, din ce în ce mai bine…
Pe câteva artere bucureştene, arborii mutilaţi suferă tortura aplicată de edilii speriaţi de drobul de sare de pe sobă. Fiindcă un tânăr a murit din cauza prăbuşirii unei ramuri uscate, trebuie luate măsuri ferme şi ciopârţiţi aceşti duşmani cumpliţi ai umanităţii, arborii… Nu, nu e nimeni responsabil de moartea tânărului, doar aceşti copaci trişti, care se usucă şi se încovoaie de atâta nepăsare şi câteodată se răzbună.
Prin centru sau la periferie, pe unde şi-au găsit oamenii zilei sălaş, cresc îngrijite şi răsfăţate, plante ciudate, aduse de pe meleaguri străine să acopere chelia sărmanului dâmboviţean, sau altele, uriaşe monstruozităţi din inox cu menirea de a adormi foamea contribuabilului. Nu, nu e chiar aşa, primim scrisori de la primărie unde sunt două pagini pline de enumerările parcurilor „renovate” şi „restaurate”: kilometri întregi de sârmă au grijă de spaţiile noastre verzi, coşuri de gunoi şi bănci multicolore veghează la bunăstarea cetăţeanului. Şi mai avem toalete ecologice, minunatele toalete ecologice, amplasate foarte aproape de bănci sau şi mai bine lângă fântână, de ce nu în mijlocul parcului, capăt de perspectivă pentru o privelişte relaxantă şi optimistă! Sigur că ne gândim şi la copii, am făcut locuri de joacă frumos colorate, dar numai pentru unii copii, pentru că de fapt cei care au mai mult de 5 ani, parcă nici nu mai sunt aşa copii. De altfel, am şi pus plăcuţe indicatoare – trebuie să ne obişnuim şi noi cu civilizaţia nu? – care specifică foarte clar cine, când, cum şi cât timp pot fi folosite facilităţile „oferite” cu generozitate de administratorii urbani.
Şi totuşi… Cişmigiul bătrân se năruie sub povara micilor şi-a berii, a cojilor de seminţe şi-a steguleţelor, a „muzicii bune” şi a invaziei unor specii de „extratereştri”, lacul e secat de atâta indolenţă, verdele se transformă sub ochii noştri în cenuşiu… În grădina Kiseleff, Meyer şi Rebhun ar fi „mândri” să vadă măreţia lucrărilor de restaurare întreprinse de vajnicii lor urmaşi autohtoni. Pavaje delicate cu „biscuiţi” ieftini, alei sofisticate în unghiuri ascuţite pe marginea lacului minuscul dotat cu două poduri monumentale care nu duc nicăieri.
Nu-i nimic, spaţiile verzi din Bucureşti sunt dotate cu statui, nou-nouţe, sau sunt curăţate de simboluri anoste – ce să caute Caragiale în faţa Teatrului Naţional?, mai bine o vacă pe ici pe colo, care mai de care mai postmodernă, nu-i nimic. Lalele, da, să fie cât mai multe, şi când trece sezonul, panseluţe, şi bineînţeles gazon, e mai simplu de întreţinut şi nu face mizerie. Aliniamentele de arbori sunt extrem de periculoase mai ales pentru conducătorii auto, ştiţi, fenomenul acela de succesiune al luminii şi umbrei are efect de orbire şi cauzează…
Şi… mai este ceva, nu e deloc recomandabil, verdele în oraş. Ne trebuie spaţii de depozitare a gunoiului şi televiziune prin cablu, ne trebuie borduri înalte, garduri, platforme pietonale şi siguranţă. Trebuie să ne simţim în siguranţă, ne trebuie linişte acum. Cu câinii comunitari aproape am terminat, pericolul a fost eliminat, mai rămân boscheţii ăştia afurisiţi şi copacii care ameninţă maşinile noastre confortabile cumpărate în leasing…
Bogdan Arnăutu, director de comunicare Carpatcement
Bucureştiul are în prezent aproximativ 13 milioane de metri pătraţi de spaţii verzi faţă de 35 de milioane cât avea în 1989. Media spaţiilor verzi la nivel european este de circa 33%, în timp ce în România valoarea medie este de 24-28% din suprafaţa întregii ţări.
Normele europene spun că, pentru o dezvoltare sănătoasă, fiecare persoană are nevoie de aproximativ 12-16 mp de spaţiu verde. Din cauza defrişărilor masive, pădurile din partea de sud a României acoperă numai 3% din această zonă. Astfel, locuitorii Bucureştiului şi cei ai judeţului Ilfov beneficiază de numai 2,5 mp de spaţiu verde.
Vegetaţia are rolul de a constitui o barieră împotriva prafului, de a purifica aerul şi a diminua poluarea fonică. Totodată, spaţiile verzi ajută la atenuarea diferenţelor de temperatură între anotimpuri şi între zi şi noapte, conservă biosfera şi, nu în ultimul rând, înfrumuseţează peisajul.
În ultimii ani, poluarea aerului a diminuat în mod evident calitatea vieţii din capitală. Mai mult decât atât, specialiştii în protecţia mediului preconizează că, dacă nu vor fi create spaţii verzi, în următorii ani în capitală, dar şi în apropierea acesteia, aerul din Bucureşti va deveni irespirabil.
CARPATCEMENT HOLDING a făcut un prim pas pentru soluţionarea acestei probleme. Compania a lansat oficial în data de 18 aprilie 2006 programul de responsabilitate socială „Bucureştiul respiră”, prin care s-a plantat o perdea forestieră de protecţie a capitalei într-o comună limitrofă capitalei – Cornetu, judeţul Ilfov. Partenerii din cadrul programului sunt Asociaţia Experţilor de Mediu, Agenţia de Protecţie a Mediului Ilfov şi Agenţia Regională de Protecţie a Mediului Bucureşti.
Activităţile din cadrul programului „Bucureştiul respiră” au început încă din 2005 prin identificarea terenului propice plantărilor, obţinerea sprijinului autorităţilor locale şi realizarea studiului privind arborii şi arbuştii rezistenţi la condiţiile de microclimat din zonă. Comuna Cornetu aleasă ca locaţie pentru plantarea acestei perdele forestiere de protecţie aparţine zonei periurbane a Municipiului Bucureşti şi se află în Judeţul Ilfov la cca 10-15 km de capitală. Arealul împădurit cu arbori şi arbuşti din această zonă ocupă 2,4 ha şi se află la o altitudine de 60-75 m, fiind localizat în fosta albie a râului Argeş. Aici sunt prezente soluri azonale aluviale luto-nisipoase, care au fost prielnice plantărilor cu salcâm, pin, salcie, plop, în condiţiile nivelării terenului şi administrării unor îngrăşăminte organice şi minerale. Conform studiului realizat în comuna Cornetu, zona împădurită cu arbori şi arbuşti prin programul „Bucureştiul respiră” ajută vegetaţia naturală să ocupe noi teritorii şi să se refacă acolo unde a fost suprimată de construcţii şi depozitări de deşeuri. Vegetaţia introdusă în cadrul proiectului va contribui la micşorarea contrastelor climatice specifice zonelor deschise, la realizarea unui paravan împotriva vânturilor dominante – a căror viteză este diminuată, la reducerea impactului eroziunii pluviale. Vegetaţia contribuie şi la scăderea nivelului apelor freatice, deoarece preia pulberile şi noxele din aer şi micşorează astfel poluarea, aidoma unui filtru.
„Bucureştiul respiră” va continua anul viitor prin extindere şi în alte localităţi.