fbpx

Spaţiul universitar (I)

Pentru a prezenta acest program, voi continua discursul arhitectului Enric Miralles: imaginaţi-vă un număr mare de studenţi… mii, profesori… sute, cercetători, personal administrativ şi alţii, aranjaţi metodic pe terenul campusului. În jurul monumentalei adunări, delimităm zone caracteristice şi deducem din compoziţia rezultată faptul că fiecare zonă trebuie să fie identică cu celelalte şi identică cu spaţiul total ce le conţine. Rezultă o structură izotropică, în care elementul coordonator este fluxul, mişcarea şi comunicarea între multitudinea de părţi componente.

Text: Cătălina Ioniţă

Spaţiul universitar emite, receptează şi multiplică valori cultural-comportamentale, pe fondul unor permanente acumulări calitative şi cantitative în sfera cunoaşterii, fapt ce îi conferă un puternic caracter dinamic în redimensionarea şi restructurarea sa permanentă, cu implicaţii directe în arhitectură.

Învăţământul, în general, realizează mobilizarea şi afirmarea energiilor umane ce definesc o societate, la nivelul său superior, formează o comunitate socială de viaţă şi de concepţie, care influenţează şi este direct influenţată de mediul în care se află, atât fizic, social şi cultural, cât şi politic şi ideologic.

Învăţământul superior, în particular, prin viaţa studenţească, adaugă caracteristici specifice: disponibilitatea de timp şi de concentrare în anumite locuri – localizare (în campus, dar şi în afara sa), caracteristici ce implică o participare la viaţa urbană, activă şi extrovertită.

Modul de viaţă studenţesc este caracterizat de o intensă socializare şi o frecventare ridicată a spaţiilor culturale.

Recenta revalorizare a acestui lucru a dus la necesitatea reafirmării universităţii ca entitate fizică (spaţial-funcţională) în spaţiul urban. Această reafirmare este în prezent realizată în două feluri: în unele cazuri, se încearcă dezvoltarea unei complexităţi urbane plecând de la campus, deschiderea campusului prin implantarea serviciilor comerciale, prin prevederea spaţiilor de cultură şi loisir, iar în altele, directa implantare a universităţilor în oraş.

Noile clădiri universitare se adaptează tendinţelor actuale de mixare a funcţiunilor (mixed-use), prin complexitate sau prin flexibilitate.

Şcoala naţională de arhitectură Paris-Val-de-Seine urmează prima tendinţă: perpetuează modelul „Studium Urbis”. Văzută de pe centura Parisului, clădirea seamănă cu un oraş condensat. Formele sale eterogene oglindesc complexitatea funcţională a învăţământului superior actual şi, în acelaşi timp, ajută la integrarea vizuală în zona industrială recent transformată. Putem spune că universitatea este concepută ca o „uzină”, funcţionalitatea sa fiind exprimată la exterior, prin asamblarea diferitelor „organe” (amfiteatru, platformă administrativă, ateliere şi săli de curs), în paralel cu corpul SUDAC – clădire industrială convertită ce cuprinde: bibliotecă, mediatecă şi săli de informatică, care apare ca o anvelopantă structurală.

Acest dispozitiv „proteiform” participă cu rol configurativ-funcţional la organizarea cartierului Masséna, completând faţada monumentală, ce se desfăşoară de-a lungul Senei, cu o compoziţie formală, clar recognoscibilă.

Conceptul şi compoziţia sunt susţinute la interior de interpretarea programului pentru construcţii universitare. Atelierele nu sunt săli închise, ci se înscriu într-un spaţiu continuu, fluid, în trei dimensiuni, amintind de universul lui Piranese sau Escher. Astfel gândit, spaţiul poate fi compartimentat după nevoile momentului. La nivel funcţional, este interesantă suita de spaţii de primire şi întâlnire care distribuie fluxurile (către cafenea, sala multifuncţională şi sala de expoziţie) în scopul de a crea un pol de activităţi autonom în relaţie cu activităţile culturale propuse în zona reabilitată.

Spaţiul universitar devine astfel un spaţiu condensator pentru activităţile din zonă, cu rol important atât în agregarea locală, cât şi în integrarea periferiei apropiate.

Deschiderea spaţiului în volume mari, planuri libere şi spaţii de comunicare o întâlnim până şi într-un mediu în care celulele de cercetare, sterile, dictează, în mod normal, organizarea spaţiului: centrul de cercetare al noii şcoli de medicină şi stomatologie a colegiului Queen Mary & Westfield din Londra.

Clădirea a fost concepută pentru a atrage actorii mediului universitar, pentru a deveni un reper important în comunitatea ştiinţifică, dar şi ca resursă educaţională pentru comunitatea locală. Reper a devenit datorită integrării disciplinelor ştiinţifice într-un mediu deschis, comunicativ şi flexibil. Iar prin crearea unei clădiri care „comunică”, cu un limbaj accesibil (chiar amuzant), la interior şi revelat prin anvelopanta transparentă, ea devine şi resursă educaţională.

Pentru a-i consolida funcţia de reper şi la nivel comunitar, pe lângă funcţiunile specifice i s-au adăugat şi alte atracţii, cum ar fi: săli de conferinţe şi, cel mai important: Centrul Celulei (The Centre of the Cell), o dotare medical-educativă, interactivă, menită să informeze şi să familiarizeze publicul cu cercetările medicale recente.

Prin transparenţă şi deschidere, apanaje rare în cazul laboratoarelor, clădirea este scoasă din tiparul tradiţional de organizare. Mai mult, sunt introduse chiar şi elemente de joc „ştiinţific”: patru „găoace” de diferite forme, culori şi materiale, botezate cu simpatie, adăpostesc funcţiunile specifice. Acestea, alături de anvelopantă, constituie elementele prin care clădirea se exprimă. SMC ALSOP a colaborat cu artişti plastici pentru designul anvelopantei (ca suport), în scopul de a crea legături între ştiinţă şi artă, prin materiale şi imagini. În acest fel, ea contribuie la crearea unui mediu care stimulează imaginaţia şi comunicarea între utilizatorii interni şi externi.

Transformarea şi mixarea funcţiunilor, expunerea şi flexibilitatea, ca tendinţe contemporane, pot fi observate şi la o intervenţie, aparent mică, într-unul dintre cele mai vechi centre universitare. La Middle East Centre, St. Antony’s College din Universitatea Oxford, Zaha Hadid Architects au optat pentru crearea unui mediu de studiu îmbunătăţit şi, cel mai important, realizarea unei legături puternice între latura academică a institutului şi funcţia sa socială.

Elementul forte este morfologia clădirii. Ea este o rezultantă a tensiunilor dinamice prezente pe sit sau generate de utilizatori, care eliberează, la nivel spaţial, presiunea la care erau supuse construcţiile vechi. Forma este definită de o serie de puncte de tensiune răspândite pe un peisaj sintetic, care îmbină elementele naturale cu cele construite, abstractizând peisajul, şi folosind topografia pentru a marca activităţile şi pentru a separa funcţia publică dominantă de cea privată.

Noua structură se deformează şi se adaptează la noul său mediu abstract, după trasee şi fluxuri.
Ideea exploatării traseelor şi fluxurilor o găsim şi la Rem Koolhaas, la concursul pentru centrul campusului McCormick. Aici, mixarea funcţiunilor şi completarea valoroasă din punct de vedere arhitectural a deja importantului campus al Institutului de Tehnologie Illinois (Mies van der Rohe) a fost considerată intervenţia salvatoare pentru viaţa socială.

Studierea deplasărilor studenţilor în ansamblul terenului a condus la o serie de diagonale ce au devenit arterele principale de circulaţie. Între aceste pasaje, au fost inserate o mulţime de funcţiuni ca: librăria studenţească, poşta, cafeneaua, care erau iniţial împrăştiate prin campus. Completarea cu noi funcţiuni, inserarea comerţului în special, este văzută ca acţiune de revitalizare a cartierului, deoarece relaţia dintre universitate şi teritoriul ei este, în anumite cazuri, un vector de mobilizare şi structurare a politicilor globale privind amenajarea urbană şi transportul în comun, pe lângă politicile ce vizează direct tinerii.

În toate exemplele se acordă o atenţie specială spaţiului deschis-comunicativ şi interfaţei. Prototipul spaţiului deschis de circulaţie şi comunicare este atriumul. Acest spaţiu, dezvoltat iniţial pe orizontală, suferă în prezent o transformare esenţială: se verticalizează!

Voi detalia această tendinţă în partea a doua, dar vă propun de pe acum un exemplu: noua clădire academică propusă de Morphosis pentru Cooper Union for Advancement of Science and Art în New York.

CAMPUSUL VERTICAL este organizat şi subordonat atriumului central, ce se ridică pe toată înălţimea clădirii. Configurarea spaţiului interior încurajează comunicarea atât prin amplasarea funcţiunilor, cât şi prin folosirea sistemului de elevatoare exclusiv pentru etajele administrative (skip-stop system). Scara capătă o importanţă sporită, fiind loc de interacţiune, spaţiu social cheie pentru studenţi, profesori şi vizitatori, locul principal pentru educaţia informală.

Prin funcţiunile mixte, majoritar publice, şi prin permeabilitatea fizică şi vizuală, clădirea se racordează la viaţa urbană, invitând locuitorii să observe şi să participe la viaţa studenţească, la cultura studenţească. Deschiderea şi adaptarea duc, astfel, la schimburi culturale atât de necesare pentru conturarea mediului social, cultural şi politic.

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0