Spaţiul universitar (II)
„Universitatea nu poate şi nu trebuie să fie închisă în propriul interior. Ea este afectată şi schimbă limita imposibilului, a lui «poate» şi a lui «dacă». Limita între interior şi exterior este locul unde universitatea se expune realităţii, forţelor exterioare (culturale, ideologice, politice, economice sau de altă natură). Acolo se uneşte universitatea cu lumea pe care încearcă să o gândească.” (Jacques Derrida – „L’Université sans condition”)
„Oraş universitar” este o denumire care a devenit curentă pentru a desemna o colecţie de clădiri universitare, institute, laboratoare, biblioteci şi instalaţii sportive, în care, de cele mai multe ori, nu se regăsesc ingredientele capabile să ofere ansamblului acea convivialitate caracteristică unui spaţiu urban locuit în mod permanent. În acest sens, în lipsa unor atribute urbane, uneori esenţiale, mi se pare mai potrivit să considerăm campusul universitar „mai puţin decât un oraş”: un sub-oraş (deci un spaţiu suburban).
Ansamblurile suburbane cu funcţiune strict educativă au oferit marilor universităţi europene spaţii adecvate odată cu creşterea populaţiei academice şi explozia disciplinelor de cercetare, în contextul economic înfloritor al sfârşitului anilor ‘60.
Ca răspuns la simplitatea programatică a unor astfel de proiecte, ce riscă omogenizarea peisajului urban, exemplele de reabilitare a unor mari campusuri universitare promovează spaţiul public şi pluralitatea funcţiunilor ca elemente importante ce trebuie introduse în program.
Un asemenea ansamblu – nucleu de creştere situat în afara infrastructurilor teritoriului – este şi Kazahstan Almaty Science Campus (OMA, Rem Koolhaas). Încadrând proiectul într-o grilă modulară cu statut insular (cu disponibilităţi de creştere multidirecţională), arhitectul îndrăzneşte, încă, să-şi asume responsabilitatea „conturării comunităţii”. Ţinând cont de experienţa reabilitării campusurilor universitare din anii ‘60-’70, arhitectul ramifică schema de funcţiuni, programul cuprinzând, astfel, patru categorii de spaţii: spaţii de locuit, academice, publice şi pentru activităţi productive. Aceste funcţiuni, mixate şi distribuite după principiul eficienţei spaţiale, corelate cu sistemul de circulaţii pietonale suspendate, asigură maximum de interacţiune şi flexibilitate. Agregate într-un sistem modular, ele creează un oraş orizontal care acţionează ca un contrapunct la peisajul natural în care este inserat.
Considerat „inima” campusului, Ewha Womans University Campus Center (Dominique Perrault) ilustrează ideea prezenţei spaţiului public ca element ordonator. „The Campus Valley” nu este doar o construcţie, ci şi un parc, o stradă pietonală, un amfiteatru în aer liber, toate acestea integrate peisajului campusului sobru în care se insinuează. Fiind o intervenţie de completare şi reabilitare a unui campus deja existent, proiectul lui Perrault aduce, pe lângă spaţii de studiu, de sport şi bibliotecă, funcţiuni noi, comerciale (cinema, teatru) şi administrative. Construcţia în sine stabileşte o legătură fizică puternică între universitate şi oraş, între spaţiul de deasupra – natural şi sensibil – şi spaţiul de dedesubt, antropic şi funcţional. Paradoxal, intrarea principală marchează „îngroparea” arhitecturii, la graniţa între spaţiul raţional al oraşului şi spaţiul comunitar studenţesc. Construcţia, aproape subterană, este disimulată în „grosimea” peisajului. Pentru realizarea acestei treceri şi din necesitatea de a compacta funcţiunile, arhitectul a creat această situaţie neobişnuită. De ce? Raţionamentul plauzibil ar fi necesitatea introducerii unui volum compact cu funcţiuni multiple într-un campus tradiţional… pavilionar.
Modelul universitar este perpetuat şi la nivelul campusurilor tehnologice şi de cercetare. O intervenţie asemănătoare formal cu cea a lui Dominique Perrault este Novartis Campus Main Gate, Park and Parking Facilities (FOA), un proiect cu o abordare contextuală, strânsă legat de importanţa sporită a biotehnologiilor (în contextul culturii contemporane) ca domeniu important de cunoaştere situat între natural şi artificial. Arhitecţii au gândit ca pe un ansamblu cele două componente: parcul şi parcarea, astfel încât să devină un experiment generator de forme sinergic intercondiţionate. Parcul-parcare este interfaţa prin care campusul se exprimă şi relaţionează cu spaţiile publice urbane.
Steven Holl a ales „porozitatea” ca demers compoziţional pentru Simmons Hall la Massachusetts Institute of Technology (MIT), în încercarea de a adapta o construcţie compactă la spaţiul universitar. Această adaptare este realizată prin dispunerea funcţiunilor atractive (sală de teatru, cafenea, restaurant) în locuri-cheie, locuri de comunicare între exterior şi interior, între spaţiul public şi spaţiul privat al comunităţii studenţeşti. Cred că putem vorbi aici de un concept urban – o „felie” verticală de oraş, cu infrastructură verticală: căi de comunicaţie, de iluminare naturală, de ventilaţie şi „pieţe” interioare structurate după necesităţile specifice de utilizare a spaţiului. Mixarea funcţiunilor este realizată pe verticală între teritorii bine definite puse în contact prin cinci deschideri de mari dimensiuni. Această abordare se citeşte mai clar la renovarea interioară a NYU Department of Philosophy. Întregul departament este organizat în jurul unei coloane de lumină. Nu este vorba doar de metafora iluminării, ci şi de concretizarea spaţiului de interacţiune între profesori şi studenţi. Noul spaţiul destinat scării aduce lumina naturală şi transparenţa (din nou porozitate), într-un joc al fenomenului „umbrelor luminii albe” (metaforă inspirată de textul lui Wittgenstein „Remarks on Color”). Folosindu-se de ferestrele dinspre sud, arhitecţii instalează volume prismatice care separă lumina albă, nu numai pentru a crea diferite efecte de umbră şi lumină, dar mai ales pentru a evidenţia conştientizarea crescută pe care educaţia academică o presupune: „senzaţiile devin obiecte ale minţii”. Pentru o clipă, percepţia depăşeşte stadiul cunoaşterii, pentru a accede şi a fi posedată la un nivel profund de obiectul experienţei. (Yehuda Safran, Abitare)
Tot un oraş vertical cu funcţiuni mixate pe verticală este şi Shipping & Transport College, Rotterdam (Neutelings Riedijk Architects). Aici, escalatoarele alcătuiesc „strada” care leagă baza construcţiei cu funcţiuni publice sau semi-publice accesibile direct la nivelul trotuarului (restaurant, centru media, centru sportiv) de sala multifuncţională în consolă. Dublu orientat, către portul Rotterdam şi către râul Maas, volumul formează un „icon” vertical al centrului internaţional de cercetare maritimă.
Am păstrat pentru încheiere două lucrări care reprezintă două stări, două momente ale aceleiaşi gândiri.
Prima este strâns legată de context, un concept abstract şi raţional care răspunde pragmatic cerinţelor actuale, iar a doua evidenţiază exploatarea oportunităţii de crea o forma liberă şi expresivă, reprezentativă pentru o universitate unică.
Modelul de campus aşa-zis tradiţional este un ansamblu pavilionar generat şi completat prin adiţie, toate părţile necesare fiind asamblate, racordate, acumulate într-o compoziţie mai mult sau mai puţin funcţională.
In extremis, conceptul arhitecţilor de la OMA: Shinjyuku Vertical Campus este compact, masiv, generat prin „substracţie” asemenea „Sclavilor” lui Michelangelo. Forma originală, expresivă şi grăitoare, este eliberată din materialul brut al arhitecturii contemporane: volumul prismatic este modelat şi asociat vecinătăţilor. Este un model care propune exteriorizarea procesului compoziţional şi care încearcă să asigure integrarea mediului şi comunicarea, fără efort, prin corpuri cu „faţete media” simultan interioare şi exterioare.
Vorbeam în articolul trecut (Spatiul universitar (I)) de importanţa universităţilor şi a campusurilor universitare în realizarea schimburilor culturale; la aceasta putem alătura un atribut nou: popularizare prin imagine-brand. „Tradiţia” academică nu a suferit schimbări majore în ultimul veac, dar deceniile recente în care cyber-spaţiul şi difuzarea rapidă a informaţiei au radicalizat lumea în care trăim, au adus în prim-plan o provocare nouă: lupta pentru supremaţia profesională. În această lume, imaginea primează! Din acest raţionament, Hong Kong Polytechnic University (HK PolyU), a ales The Innovation Tower (Zaha Hadid Architects) drept construcţie simbol, promotoare a dezvoltării Hong Kong-ului ca „hub” al designului în Asia.
Proiectul este cu atât mai interesant cu cât HK PolyU este o „probă” urbană datorită creşterii sale cumulative din ultimii 40 de ani. Diversele clădiri universitare, comunităţi, servicii conexe din diferite perioade, cu stiluri şi standarde diferite sunt metisate într-un ansamblu vizual coerent, rezultat al unui complex proces de expansiune. În acest context, universitatea a adoptat tactica opusă, inversând procesul – dezvoltarea „în sine însăşi”.
Innovation Tower răspunde acestei provocări şi, mai mult, concretizează volumetric şi funcţional viziunea de viitor reflectând în acelaşi timp istoricul procesului de schimbare, devenind un instrument puternic de reprezentare, o clădire-icon. Construcţia pare un turn „spart”, străbătut de curţi interioare şi exterioare care generează spaţii fluide, permeabile pentru a asigura comunicarea. Innovation Tower este un corp hibrid care adună într-o entitate unică creaţia artistică şi interpretarea ei, văzută ca proces simbiotic.