Stadioane
După muzee, centre culturale şi săli de concerte… stadioane! De ce stadioane?
O propunere antagonică, dacă punem în discuţie cultura şi sportul. De la Sf. Augustin la Umberto Eco, neuitându-l pe Blaise Pascal, filozofii insistă în a afirma faptul că activităţile sportive au ca scop distragerea de la lucrurile esenţiale, nu evidenţierea lor, cu atât mai puţin explicarea lor – manipularea maselor – „opiumul poporului”. Dacă însă ne gândim la faptul că nimic nu este nu este întâmplător, atunci faptul că sportul s-a dezvoltat în două momente ale istoriei caracterizate de evoluţia rapidă a societăţii, şi ne gândim aici la Grecia Antică şi la Marea Britanie (la sfârşitului secolului al XVIII-lea), ne conduce la concluzia că practicile sportive şi în special cadrul în care se desfăşoară, caracterizează viaţa urbană.
Echipamentele sportive, în special stadioanele sunt locuri urbane prin excelenţă, în care mulţimea spectatorilor reconstituie într-un spaţiu delimitat, societatea actuală, în general, şi viaţa urbană, în special, prin manifestarea ritualurilor contemporane.
Stadionul, ca megastructură a oraşului, este o dotare generatoare de noi tipuri de spaţii, motor de remodelare şi dezvoltare a spaţiului urban, practică experimentată încă de la Jocurile Olimpice de la Tokio în 1964, confirmată în 1992 cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Barcelona şi răspândită ca metodă de regenerare urbană în prezent.
Stadioanele noi apar ca embleme ale unor oraşe cu o evoluţie economică recentă, ca Allianz Arena la München, stadionul Olimpic la Beijing sau Sports Park Stolice la Ljubljana sau ca metodă de re-afirmare a statutului, la Barcelona – Camp Nou, la Londra – noul Wembley, Stadionul Olimpic din Berlin sau Stade Jean Bonin la Paris.
Prezent în viaţa oraşului ca echipament specializat folosit periodic, imprimat în memoria colectivă mai mult ca „structură utilitară” decât ca „arhitectură”, stadionul a suferit schimbări importante în ultima perioadă. Tinde să devină o megastructură urbană – hibrid cu rol important în reorganizarea vieţii urbane ciclice şi reprezentative, concentrându-se pe calitatea de spaţiu public, ca răspuns la cererea tot mai mare de participare a comunităţii la viaţa urbană. Prin lărgirea gamei de servicii/funcţiuni, stadioanele încearcă să asigure o folosire permanentă, răspunzând astfel cerinţei de interacţiune şi consum creată de viaţa socială.
Aceste schimbări au introdus variaţii în imaginea arhitecturală; folosind tehnologii noi, arhitecţii creează structuri complexe, dar compacte, care întruchipează ideea de simbol tridimensional ce serveşte scopului funcţional şi, nu în ultimul rând, celui comercial.
Pentru a ilustra puterea de simbol, nu trebuie decât să aruncăm o privire la noul stadion Wembley şi vom observa arcul proiectat de Foster&Partners împreună cu HOK Sport, de 133 m înălţime, care pare să evoce imaginea London Eye-ului. Stadionul este o sinteză a elementelor componente ce dau caracter clădirii: structura, dispoziţia funcţiunilor, calitatea luminii naturale şi a iluminării arhitecturale, simbolismul formelor şi, nu în ultimul rând, relaţionarea clădirii în două planuri; superior, la silueta oraşului, constituindu-se în reper şi, inferior, la scara străzii şi împrejurimilor, racordându-se la viaţa cotidiană.
În cadrul programului Mayor’s 100Public Spaces, pentru Londra, noul stadion naţional Wembley este pretextul pentru realizarea de spaţii urbane deschise interconectate. Podul White Horse Bridge (Marks Barfield Architects) şi piaţa adiacentă vor asigura accesul şi distribuţia publicului spectator la stadion în zilele cu evenimente, iar în restul timpului vor servi drept puncte de focalizare pentru activităţile comunităţii graţie legăturii cu centrul localităţii.
Un alt exemplu de la Foster&Partners este Camp Nou la Barcelona. Remodelarea celui mai mare stadion din Europa s-a dovedit necesară datorită cerinţelor de integrare de noi funcţiuni publice şi comerciale generate de viaţa oraşului. De această dată, importantă este identitatea clubului FC Barcelona, exprimată de arhitecţi prin „solzii” din mozaic multicolor ce învăluie în întregime construcţia, şi diversificarea serviciilor pentru eliminarea caracterului sezonier. În timpul evenimentelor sportive sau nesportive (concerte, spectacole, expoziţii), acest înveliş este iluminat, exprimând, în exterior, atmosfera şi starea fanilor şi, de ce nu, mândria catalană. Ca imagine creată, obiectul de arhitectură s-a transformat, a devenit abstract şi concentrat; am putea spune chiar că şi-a pierdut scara în interacţiunea cu masa de suporteri. Organismul cameleonic a preluat forţa şi identitatea utilizatorilor săi.
O puternică încărcătură simbolică are şi Olympiastadium din Berlin, redeschis în vara anului 2004 după extindere şi renovare. Ca urmare a statutului său de monument istoric şi mai ales datorită sarcinii simbolice, acoperirea şi extinderea s-au făcut cu intervenţie minimă asupra imaginii, acoperirea circulară cu panouri transparente pe structură metalică s-a supus întru totul arhitecturii stadionului, rămânând chiar incompletă în zona de acces Marathontor (Poarta Maraton). Intervenţia este percepută în special din interior, iar prezenţa la exterior se rezumă la o orizontală albă la partea superioară. Renovarea a vizat diversificarea facilităţilor şi echipamentelor stadionului, uşurându-i integrarea în viaţa urbană şi pregătindu-l astfel pentru FIFA World Cup 2006, fară a altera importanţa şi locul său, în oraş şi în percepţia locuitorilor.
Stadionul Oita „Big Eye”, arhitect Kisho Kurokawa, aduce în prim-plan un orăşel din Japonia în 2001. Prin formele sale curbe şi acoperişul retractabil, caracteristică nelipsită noilor stadioane, se înscrie bine în peisajul suburban şi constituie piesa principală, ordonatoare a complexului sportiv. Aici tehnologia primează, dar se subordonează formelor arhitecturale, subliniind modul de viaţă al locuitorilor. Acoperişul eliptic din membrană de teflon, permeabilă la lumina naturală, se deplasează pe direcţia nord-sud, lăsând să pătrundă în interior cadrul natural înconjurător, pentru o mai bună integrare în complexul de loisir a cărui piesă centrală este.
Un alt asemenea complex este în construcţie la Klagenfurt pentru UEFA Euro 2008. Piesa principală este stadionul Worthersee, arhitect Albert Wimmer. Stadion transparent şi compact, landmark pentru zona de întâlnire a trei ţări (Austria, Slovenia şi Italia) şi a trei elemente: oraşul, lacul şi munţii.
Tot pentru Campionatul din 2002 a fost construit şi Sapporo Dome; arhitect Hitoshi Hara. Stadion interesant prin plurivalenţa lui, multifuncţională, pentru că poate găzdui, atât meciuri de fotbal, cât şi de baseball, având un sistem ingenios de teren retractabil, şi publică, pentru că serveşte drept loc de adunare a comunităţii şi datorită faptului că are în componenţa sa un punct de belvedere. Sapporo Dome, obiect de arhitectură caracterizat de high-tech este supranumit de către locuitorii oraşului „Piaţa Publică”, recunoscându-i-se unanim funcţia de adunare şi reprezentare.
Testată la Stadionul St. Jakob din Basel, imaginea compactă realizată din perne de aer îşi atinge desăvârşirea la Allianz Arena şi la stadionul olimpic de la Beijing, arhitecţi Herzog&DeMeuron. Complexitatea structurilor urbane, necesitatea perceperii clădirii „în viteză” şi stabilirea statutului de icon au dus la simplificarea aparentă a arhitecturii. „Şalupa gonflabilă” (Schlauchboot), cum este numit cu simpatie de suporteri, este un mediu sensibil şi inteligent, care asigură decorul, scena pe care se desfăşoară activităţile. Stadionul creează identitate spaţială, spaţiul interior este raportat la utilizatori, iar spaţiul exterior este raportat la oraş. Ca şi la Camp Nou, la Barcelona, stadionul este de fapt o structură organizată strict şi clar, care împrumută şi exprimă activităţi, emoţii, organizarea spaţială contemporană şi societatea însăşi.
În aceaşi idee, Stadionul Naţional de la Beijing, construit pentru Jocurile Olimpice din 2008, este o structură organică „produs democratic rezultat din colaborare”, în care imaginea susţine ideea organizării fluide, aparent haotice, dar în care, tocmai ca în jocul de fotbal, un jucător poate juca oriunde, când se mişcă este înlocuit de un altul în structura bine organizată, care poate fi o metaforă a societăţii: oricine poate deveni cineva!
Din perspectiva prezentată, stadionul este un program complex, care face oraşul şi este la rândul său făcut de către oraş, de aceea: transparenţa, multifuncţionalitatea şi asocierea cu alte programe, sunt tendinţele actuale. Un bun exemplu este Sports Park Stolice la Ljubljana, care asociază stadionul cu un centru comercial şi o dotare universitară, într-un parc urban. Abordarea peisageră nu se limitează la susţinerea arhitecturii, ci se concentrează asupra modelării spaţiilor de interacţiune între ţesutul urban şi noul parc. Ca structură complexă, se înscrie în tendinţa actuală de a valoriza spaţiile publice prin realizarea de proiecte care să asigure serviciile necesare în forma lor complexă urbană şi icon-urile contemporane.
Explicaţii foto
1. Wörthersee Stadium, Sportpark Klagenfurt, arhitect: Architekturbüro Wimmer. Foto: © Stadtpresse / Eggenberger
2. Sports Park StoÏice, Ljubljana, arhitect: Sadar Vuga Arhitekti. Foto: © SVA archive.
3. Stadionul Allianz Arena, München, arhitect: Herzog& de Meuron. Foto: © Allianz Arena/B. Ducke
4. FC Barcelona Camp Nou, Barcelona, arhitect: Foster and Partners. Foto: © Foster + Partners
5. Oita „Big Eye” Stadium, Oita, arhitect: Kisho Kurokawa architect & associates. Foto: © Kisho Kurokawa architect & associates, fotograf: Koji Kobayashi
6. Stadionul Naţional din Beijing, arhitect: Herzog& de Meuron. Foto: © photo courtersy of BOCOG
7-8. Stadionul Naţional Wembley, Londra, arhitect: Foster and Partners. Foto: © Nigel Young/Foster + Partners