Stadionul din Braga
Aproape întotdeauna, clădirile ce fac carieră în istoria arhitecturii se nasc din poveşti cel puţin la fel de interesante ca şi rezultatul pe care îl admirăm la sfârşit. În fond, e ceva natural, pentru că, asemenea literaturii, arhitectura remarcabilă pleacă întotdeauna de la o intrigă stimulantă.
În cadrul recentei conferinţe de la Bucureşti, Eduardo Souto de Moura povestea auditoriului, în stilul său relaxat, părintesc, dar nicidecum lipsit de haz, despre cum a ajuns să construiască acest excepţional amfiteatru modern. Primind un telefon din partea cuiva din consiliul local, i se cereau referinţe legate de Santiago Calatrava sau Norman Foster, în vederea construirii unui nou stadion, în Braga. Deloc încurcat de situaţie, maestrul îi convinge pe oficialii responsabili că nu are rost să apeleze la astfel de birouri, teribil de scumpe, şi că, la nevoie, se poate oferi el însuşi pentru a-şi încerca norocul cu proiectul. Ascultând povestea, nu te poţi abţine să-ţi imaginezi cum ar fi arătat variantele domnilor Foster sau Calatrava – însă, deşi ar fi rezultat nişte arene indiscutabil excelente, personal cred că lumea ar fi avut mult de pierdut dacă Eduardo Souto de Moura nu atingea, în lunga sa carieră, şi programul de stadion.
În continuare, arhitectul povesteşte cum, diletant fiind în domeniul fotbalului, a plecat de la ideea unui amfiteatru grec, aşezat pe versantul muntelui şi deschis către peisaj. Acolo unde oricine a mai proiectat vreo arenă sportivă ar fi văzut clasica formă de gogoaşă înconjurând gazonul, abordarea sa proaspătă anunţa din start excepţionalul proiectului.
Descoperind cu stupoare că este nevoie şi de o a două tribună longitudinală, maestrul cârmeşte conceptul în direcţia unui tub deschis pe laterale către împrejurimile Bragăi, realizând în acelaşi timp că această nouă tribună ar avea nevoie să rivalizeze cu muntele din discuţie. Astfel, stadionul devine scufundat în coasta masivului de piatră, pentru a minimiza înălţimea corpului de vis-a-vis, cu avantajul implicit că excavaţia va genera o cantitate generoasă de material de construcţie ieftin şi local. Betonul din care este turnată structura întregului stadion este fabricat local, prin măcinarea pietrei din muntele excavat – nimic nu putea ilustra mai bine relaţia pe care construcţia o are cu situl: materia brută, naturală, a versantului intact, în dialog cu aceeaşi materie, ruptă, procesată şi apoi reintegrată în întreg. Toată povestea e expresiv ilustrată în secţiunea transversală: munte, tribună, cabluri de legătură peste suprafaţa de joc şi tribuna opusă. Aceeaşi secţiune exprimă la fel de clar şi conceptul structural: pentru a susţine tribuna elansată, parte din efortul pilonilor oblici este transmis în cabluri, care la rându-le trag de corpul înfipt în munte, şi, în final, sunt ancorate adânc chiar în masivul decupat.
Copertina de deasupra terenului leagă cele două tribune printr-un gest larg, elegant. Instinctul iniţial îl duce către forumul mentorului său, Álvaro Siza şi soluţia unei pânze uşoare de beton (perforate cu goluri circulare) dar, din nou, constrângerile programului legate de iluminare uniformă se opun şi cer o nouă soluţie. Astfel, inspirată de podurile incaşe pe cabluri, apare structura de cabluri cu textil retractabil. Dedesubtul întregii construcţii, o serie de foyere leagă toate intrările şi circulaţiile către tribune, iar signalistica, de asemenea gândită de către arhitect, are aceeaşi calitate ca şi restul elementelor, anume o sinceritate dezarmantă, utilă şi inteligentă: indicativele zonelor de tribună de pe pereţii foyerului sunt aplicate liber pe pereţi, împinse şi sucite în aşa fel încât să-ţi indice cam încotro şi cât de mult mai ai de mers, odată ieşit la suprafaţă.
Chiar şi structura tribunei libere generează, prin poveştile sale de compromis peste compromis, spaţii interesante: deschiderile rotunde practicate în inimile pilonilor ce ţin întreaga structură pe cabluri. Deşi în proiectul iniţial apăreau dreptunghiulare, aceste deschideri rotunde, menite a subţia pilonii şi a lăsa circulaţia liberă prin spatele tribunelor, devin în sine un limbaj bine armonizat cu întregul.
Probabil cel mai important atribut al unei clădiri este atitudinea pe care arhitectul său o ia faţă de inerentele compromisuri, de-a lungul drumului parcurs din primele faze ale proiectului şi până la produsul final. Stadionul din Braga, aşa cum însuşi Souto de Moura glumeşte, pleacă de la compromisul primar, anume de a fi construit de către dânsul, şi nu vreunul dintre birourile specializate pe acest tip de lucrare. Avalanşa de negocieri succesive cu programul, cu peisajul şi cu tehnicile constructive ce a urmat a transformat treptat conceptul neobişnuit unei arene sportive într-o dovadă vie că până şi cele mai rigide, tehnice şi conservatoare programe de arhitectură pot ieşi uneori din matriţe – rezultatul nu este neapărat repetabil, pe cât e didactic. Din ciclul „stadioane nou-construite cu sprijinul UEFA”, recent, Bucureştiul se făleşte cu noua sa arenă naţională, sub sloganul că „se poate”. Orăşelul portughez, mult mai sigur pe propriile forţe şi tradiţii decât capitala noastră – cu ajutorul unui arhitect de geniu, militant pentru un regionalism critic, poetic şi inteligent în defavoarea tăvălugului globalizant – demonstrează, mai curând, că „se poate şi altfel”.