Stadionul Universităţii din Phoenix
Există preconcepţia că sportul nu îi prea pasionează pe arhitecţi, însă eu sunt mare amator de sport. Pentru mine, a construi un stadion este ca şi când aş construi o catedrală.” (Peter Eisenman, într-un interviu realizat de Robert Locke)
Deşi nu se recomandă ca deconstructivist, nici ca modernist, ci mai degrabă un „fundamentalist” al arhitecturii, Peter Eisenman reuşeşte din când în când să se găsească plasat în câte o categorie stilistică, de cele mai multe ori fără voia lui. Se recomandă ca un „unicat necesar”, împotriva mainstream-ului, împotriva arhitecturii „confortabile” în toate accepţiunile termenului, şi totuşi, la peste 70 de ani, recunoaşte că hainele de revoluţionar nu îi mai vin atât de bine ca înainte. Aşa că Eisenman caută o croială clasică, de maestru, pentru proiectele senectuţii.
O altfel de croială se regăseşte în stadionul Universităţii din Phoenix, unde o simplitate în trăsături şi o linie curată (sintagme nu tocmai proprii arhitectului newyorkez) ascund complexitatea unor probleme inerente într-o construcţie de asemenea proporţii. Dacă în ultima vreme ne-am obişnuit să găsim pe faţadele imense ale stadioanelor felurite panouri, texturi, artificii, aici nu apare niciun discurs fractalic, nici complexitate de detaliu, niciun paralelism între panouri colorate şi spectatori mulţi, dar speciali fiecare în felul său. Aici, scara edificiului se citeşte abia în randările anturate sau pozele din timpul sezonului. Totuşi, ce element de scară îţi trebuie atunci când construieşti într-un fel de no man’s land vizitabil doar cu maşina, când te măsori cu hale gigantice de supermarket, şi mai ales când lucrezi cu un sit de 15 hectare?
Eisenman este, fără îndoială, mai aproape de concept decât de tehnic şi de detaliu, iar, asociat cu numele său, un stadion placat cu metal, în mijlocul deşertului şi finanţat de americani promite ceva mult mai „bombastic” decât se poate citi în produsul final. Întrebarea evidentă este „ce s-a întâmplat cu cel care îşi propunea să creeze arhitectură care dislocă percepţiile, care creează mişcări stomacale pietonilor şi vizitatorilor, care te lasă să te pierzi înăuntru până când îţi vine să te refugiezi într-un colţ şi să plângi?” Spaţiile dinăuntru sunt generoase, luminate, fără unghiuri ciudate, fără bizarerii şi fără un impact psihosomatic negativ. Pe de altă parte, nici nu a început să plouă înăuntru pe la încheieturi, decât dacă se retrage acoperişul mecanizat. Da, are un acoperiş mecanizat. Se deschide prin glisare (în numai 45 de minute) pentru a umple spaţiul arenei de lumină naturală şi pentru a ventila temperamentele înfocate ale amatorilor de fotbal american, fanii echipei Arizona Cardinals. Vorbind despre fotbal american, se pare că această unică destinaţie funcţională nu mai este îndeajuns pentru o investiţie de 450 de milioane de dolari, aşa că niscaiva adăugiri au fost introduse în programul funcţional. De fapt şi de drept, înăuntru se desfăşoară o serie întreagă de evenimente, de la rodeo la concerte, expoziţii şi diverse competiţii auto. Aşadar, vorbim despre o arenă în accepţiunea ei antică, un Colosseum contemporan oferind şi pâine, şi circ, şi cazare, şi belvedere, şi birouri şi suveniruri.
Pentru a putea desfăşura aşa o panoramă de activităţi înăuntru, arhitecţii (adică Eisenman şi cei de la HOK Sport) au conceput un soi de tavă mobilă din beton, pe roţi şi acţionată de motoare, pe care stă gazonul natural. Înaintea meciurilor, „tava” se târăşte înăuntru, iar în restul timpului, terenul este întreţinut ca un gazon obişnuit, cu soare şi ploi şi tot tacâmul (un cârtitor ar putea comenta că acelaşi lucru se întâmplă şi cu angrenajele şi motoraşele cu pricina şi că dacă minunile tehnico-arhitecturale existau cu adevărat, ne-am fi minunat şi acum de faţada mobilă a Institutului Lumii Arabe). Iată totuşi o alegere fantezistă în proiectare, ceva între excentricitatea tipică lui Eisenman – în acest caz, de a avea suprafaţă de joc naturală, chiar dacă e mult mai greu de întreţinut, iar jucătorii sunt predispuşi a-şi rupe mai multe mâini/picioare decât pe suprafeţe artificiale – şi aviditatea finanţatorilor de a înghesui cât mai multe funcţiuni înăuntru. Ne întoarcem la întrebare: oare aceeaşi zgârcenie a impus „politeţea” estetică a proiectului? Conform legendei, înainte de a începe construcţia, câteva mici modificări impuse de beneficiar au mai reglat puţin bugetul, în detrimentul conceptului şi, implicit, al încântării arhitectului.
Forma stadionului, declara Eisenman, îşi are originea în cactusul-butoi, plantă frecvent întâlnită în deşerturile din jur, şi în imaginea şarpelui aceloraşi deşerturi, încolăcit şi solzos întocmai anvelopantei clădirii. Această „piele” este placată cu panouri metalice, în intenţia de a reflecta schimbările de culoare şi lumină ale cerului, şi întreruptă de fante de sticlă săpate în volum. Una dintre schimbările din motive economice a fost însăşi forma acestor fante şi importanţa pe care ele o capătă, în proiectul original acestea continuându-se pe sit ca nişte săpături şi crăpături în pământ, căţărate şi pe acoperirea stadionului, mult mai prezente la interior decât au ajuns să fie. De asemenea, învelişul metalic urma să îmbrace şi partea de sus a clădirii, acum constituind pur şi simplu o placare de faţadă. Chiar şi aşa, de la distanţă, arena scânteiază în soarele deşertului, cu unduirile curbe distorsionând şi nuanţând culoarea cerului din Phoenix, şi chiar dacă întregul volum nu e străbătut de tăieturi dramatice care dematerializează închiderile şi zgârie ochii spectatorilor, ceva din acest dinamism baroc trăieşte în sentimentul că întreaga clădire pulsează şi respiră, se desface la cusături şi schimbă energie cu mediul înconjurător. La interior, cele două grinzi zăbrelite imense au o formă ce pare să apese spaţiul de dedesubt într-un mod mai mult sau mai puţin neplăcut pentru cei 63 400 de spectatori permanenţi şi 10 319 prezenţi la evenimente speciale. Tăieturile de sticlă care se leagă cu foyerul oferă perspective spectaculoase înspre deşertul din jur şi lasă lumina să intre în spaţiile adiacente arenei, punând în valoare dantelăriile structurale ascunse de panourile faţadei. De la beneficiarul care întruchipează o industrie a violenţei sportive, în cârdăşie cu unul dintre cei mai excentrici arhitecţi de la postmodernism încoace, poate ne-am fi aşteptat la ceva mai agresiv, mai spectaculos, cu mult mai puţin „bun-simţ”.
Revenind la acea întrebare recurentă, poate fi vorba de un elan conceptual înfrânat de buget, dar asta nu l-a oprit pe Eisenman înainte. A ruinat economii familiale cu locuinţele sale numerotate roman, a experimentat până acum liber cu toate felurile de spaţii şi croieli, fără a se sinchisi de părerile sau baniii altora. Şi atunci? Antonio Gaudi a simţit nevoia ca la jumătatea vieţii să înceapă construcţia unei biserici, în care şi-a investit întreaga energie, ca manifest al credinţei sale şi pentru a rămâne în istorie ca şi capodopera lui absolută. Nenumăraţi arhitecţi au renunţat, de la o vârstă încolo, la experimentele tinereţii în favoarea definitivării unor lucrări pe care le consideră importante, şi întotdeauna în felul în care construiesc se găsesc anumite trăsături de bun-simţ, de simplitate uneori criptică şi de o statornicie resemnată. Vă reamintesc că vorbim totuşi despre Peter Eisenman, şi arăt cu degetul înspre fotografii.