fbpx

Strada şi Biserica Mântuleasa

“…niciodată omul nu se aşază la întâmplare. Fiecare se aşază după cum îi e scris. N-ai văzut? Te îndrepţi spre un loc, ţi se pare că e frumos, te pregăteşti să te aşezi şi apoi vezi că e mai frumos locul de alături. Dar când te aşezi acolo, simţi că ceva nu-ţi prieşte şi iar te schimbi, până ce te înseninezi deodată, îi te întinzi şi parcă toate sunt dintr-o dată bune şi frumoase, parcă toată lumea e a dumitale. Ţi-ai găsit locul care ţi-era scris şi care te aştepta.” (Mircea Eliade, Pe strada Mântuleasa)

Text: Alina Trufin
Foto: Şerban Bonciocat, Anca Nicolaescu

Strada şi biserica Mântuleasa – astăzi ansamblu de arhitectură protejat, de găsit la nr. BIIa-B-19175 pe Lista monumentelor istorice, aminteşte de una dintre cele două mahalale cu nume de femeie din Bucureştiul începutului de secol al XVIII-lea identificate de C.G. Giurescu. I s-a spus astfel după „jupăneasa Manta, sora jupânului Manta cupeţul” (cf. DEX (Reg.) Negustor. – Din sl. kupici) şi după soţia acestuia din urmă – Stanca, cele două ctitore ale bisericii cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril.

Mântuleasa, mahala mică de vreo 28 de case în 1798, sta întinsă la capătul Străzii Negustori, de-a lungul Podului Târgului de afară (Calea Moşilor). Proximitatea faţă de această stradă cu funcţie preponderent comercială, ce aducea laolaltă boieri şi neguţători, avea să-i susţină dezvoltarea viitoare. Cum au trecut veacurile peste strada Mântulesei putem lectura în varietatea stilurilor arhitecturale întâlnite, ce ilustrează parcă evoluţia oraşului de la începutul sec. al XVIII-lea până în contemporaneitate: de la neoclasic, la eclectic şi neoromânesc, la blocuri interbelice şi intervenţii contemporane. La definirea atmosferei spaţiului urban – de unde renumele – contribuie fără îndoială modul de a construi casele pe loturi generoase scăldate în vegetaţie, ce te invită să te strecori pe lângă gardurile lor transparente.

Traseul sinuos al străzii, rezultat specific al modului tradiţional de parcelare, s-a păstrat şi astăzi, chiar dacă porţiunea de nord a uliţei a fost redenumită în timp. Astfel, în Planul Borroczyn (întocmit între 1849-1852) este coerent definit traseul de sud al uliţei Mântuleasa pornind din St. Ştefan (astăzi Calea Călăraşilor) spre biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, în dreptul căreia se bifurca, lăsând trecătorului posibilitatea de a urca spre Târgul de afară fie pe lângă Maidanul lui Tarku Petresku (actuala stradă Pictor Luchian), fie traversând Maidanul Cocoanii Murat, pe lângă prăvălia lui Calin Cofetaru. În timp, aceste două porţiuni aveau să completeze pe rând traseul Mântulesei, definit în forma actuală abia pe planul municipiului Bucureşti din 1943 întocmit de Ulisse Simboteanu, M.D. Moldoveanu.

Traseul este punctat de silueta bisericii Mântuleasa, ridicată în forma sa actuală la 1733, aşa cum mărturiseşte pisania. Monument de referinţă pentru arta brâncovenească de început de secol al XVIII-lea, biserica este de plan treflat, cu o singură turlă-clopotniţă ridicată pe pronaos. Pridvorul este deschis, ritmat de 3 arcade deasupra cărora străjuieşte centrat într-o ocnă uşor adâncită icoana de hram – Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, flancată de două medalioane circulare reprezentându-i pe Sf. Nicolae şi Sf. Cuvios Stelian (inscripţie deteriorată). Volumul bine echilibrat, încins cu două brâie cu profile semicirculare pictate cu elemente vegetale, stă mărturie pentru o nouă clasă de ctitorii – cele aparţinând negustorilor cu stare, ce preiau şi prelucrează elemente de arhitectură specifice marilor biserici domneşti, imprimându-le un anumit specific, de cele mai multe ori la nivelul detaliului.

Monumentul a suferit multiple intervenţii, în timp, de la edificare sa şi până la 1924, când are loc prima campanie de restaurare consemnată în arhivele DMASI. Dintre acestea amintim practica extinsă de-a lungul secolului al XIX-lea prin care, urmând principiile clasicismului, se renunţa la succesiunea pronaos-naos, menită să separe credincioşii din clase sociale diferite, mizând pe ideea unificării spaţiului interior aşa cum apare în compoziţia Bisericii Teiul Doamnei (1833).

Suprimarea zidului existent a avut însă efecte negative majore asupra stabilităţii întregului ansamblu. O altă intervenţie nefastă a fost repictarea în ulei a interiorului, excepţie făcând bolţile pridvorului, podit anterior. Intervenţia din 1924 a însemnat recuperarea în limitele posibilului a aspectului original al bisericii, atât ca imagine de arhitectură, cât şi la nivelul stratului pictural, prin îndepărtarea picturii în ulei existente şi descoperirea celei originale – operaţie făcută de pictorul restaurator Paul Molda. Cu această ocazie însă s-a construit cafasul şi s-au strecurat o serie de intervenţii neaprobate în proiectul iniţial, considerate apoi a nu afecta imaginea ansamblului – realizarea picturii exterioare, refacerea pavajului şi delimitarea curţii bisericii de spaţiul public. Ultima restaurare, cerută de multiplele avarii cauzate de cutremurul din 1940, a fost una distructivă prin chiar natura intervenţiilor – refacerea turlei din beton armat, reţeserea cărămizilor cu mortar de ciment, curăţarea picturii interioare prin spălare şi completarea picturii vechi, refacerea faţadei, a brâurilor şi a picturii exterioare. În prezent sunt în desfăşurare lucrări de consolidare a monumentului şi de restaurare a picturii interioare.

Importanţa monumentului – reper al zonei, cu incontestabilă valoare ambientală – este dată de arhitectura şi pictura murală originală de început de secol al XVIII-lea. Aceasta este caracterizată de îmbinarea tradiţionalului cu tendinţa de înnoire a temelor iconografice prin narativitate şi detalii pitoreşti în încercarea de a găsi un limbaj artistic nou, corespunzător noilor aspiraţii ale societăţii. Protejată de podina de lemn a unei intervenţii timpurii, pictura pridvorului este încă recognoscibilă, înfăţişând pe peretele estic ansamblul Judecăţii de Apoi, având câteva particularităţi: reprezentarea lui Hristos la dreapta „bunului tâlhar” şi pictarea unei hore de doamne şi domniţe. De jur-împrejur se desfăşoară scene din Vechiul Testament, reproduceri fidele ale primelor capitole din Cartea Facerii – Facerea lumii, Crearea lui Adam, Crearea Evei, Adam şi Eva călcând porunca, Izgonirea lor din rai, Adam lucrând pãmântul şi Eva torcând etc.

În interior, pictura se găseşte într-o stare precară de conservare, ascunsă sub un strat gros de fum ce maschează culorile originale, dar şi degradările provocate de intervenţiile anterioare (curăţări agresive şi repictări). În conca altarului, Maica Domnului Platytera încadrată de Arhanghelii Mihail şi Gavril deschide programul iconografic. Registrul următor compune şase medalioane cu proorocii mari legate cu ornamente cu viţă-de-vie. În ax cu imaginea Maicii Domnului, zugravul a reprezentat în medalion pe Dumnezeu Tatăl înconjurat de Heruvimi. Tot aici sunt prinse spre sud scena Intrării Maicii Domnului în Biserica, iar spre nord de cea a Naşterii Ei. Pe arcul triumfal – Iisus Hristos Emmanuel.
Pe cupola naosului este reprezentat Iisus Hristos Pantocrator înconjurat de cete îngereşti, pictura datând probabil de la restaurarea din anii ‘40. Pe pandantivi, cei 4 evanghelişti Matei(NE) Ioan(SE) Marcu(NV) Luca (SV), iar pe arce şi intradosul acestora, Sfinţi Mucenici.

O particularitate a programului iconografic este de remarcat în absidele laterale. De obicei, pe semicupolele absidelor se zugrăvesc câte două mari praznice împărăteşti ale Mântuitorului: Zugravul de la Mântuleasa a reprezentat scena Învierii spre sud, în două secvenţe iar pe absida nordică Schimbarea la faţă. Pe restul suprafeţei absidelor şi pereţilor verticali ai naosului, în aceleaşi registre sunt zugrăvite scene ilustrând momente principale din viaţa Mântuitorului, din activitatea, parabolele şi minunile Sale.

Pereţii naosului sunt dedicaţi ciclului Patimilor, prins în friză continuă pe două registre suprapuse, obţinându-se astfel o strânsă unitate compoziţională a suprafeţelor, favorabilă fluenţei narative: la sud – Cina cea de Taină, Spălarea picioarelor, Rugăciunea din Grădina Ghetsimani, Hristos la Ana, Sărutul lui Iuda, Prinderea şi judecata lui Iisus, la nord – prinderea lui Iisus, Judecarea şi condamnarea Lui la moarte de către Ponţiu Pilat, Judecarea Lui de către cei doi arhierei ai iudeilor, Ana şi Caiafa, Biciuirea, Purtarea Crucii, Coborârea de pe cruce.

În pronaos, programul iconografic de la Mântuleasa aduce un amplu ciclu închinat vieţii Maicii Domnului, reprezentată şi central, pe bolta pronaosului, ca Oranta. Cromatica prezintă o gamă restrânsă alb de var-roşu-ocru-negru cărbune de lemn, albastrul şi verdele fiind obţinute prin amestecarea pigmenţilor deja amintiţi, rezultatul fiind un exemplu de rafinament şi simplitate.

Strada şi biserica Mântuleasa evocă trecătorului amintirea trecutului, amprentă a modului în care ansamblul a fost realizat, dar şi felul în care a îmbătrânit şi s-a transformat. Caracterul acestuia este tributar amalgamului de stiluri de arhitectură alăturate, fără o ordine aparentă, ilustrând gustul proprietarilor şi statutul lor social – trăsătură fundamentală a zonei ce concură la definirea atmosferei acestui spaţiu urban, ca efect al coexistenţei dintre valorile sale materiale şi intangibile, asigurându-i astfel unicitatea. Abandonată realităţilor financiare şi contemporane, Strada Mântuleasa îşi scutură farmecul încet şi doar activitatea de restaurare a Bisericii sună a promisiune pentru un proiect de reabilitare pe viitor mai generos, parcă reanimând confesiunea lui Beldiman, ghicitorul în pietre: „E un dar ciudat. Cum să vă spun? Sunt oameni care citesc în stele sau în drojdie de cafea, sau în boabe de porumb. Noi, Beldimanii, citim în pietre… şi atunci (…) înţeleg ce-l aşteaptă pe omul care s-a aşezat lângă ele sau, uneori, de-a dreptul pe ele.”

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0