Straturile mănăstirii Cotmeana
„În zilele binecredinciosului domn Io Dan Voievod, a făcut acest clopot jupânul Dragomir, fiul egumenului, Dragomir, în anul 6893, indicţion 8”.
Numărătoarea anilor este cea de la facerea lumii, dar pe înţelesul nostru anul este 1385, iar clopotul care poartă această inscripţie este cel al bisericii mănăstirii Cotmeana, un obiect de patrimoniu implicat adânc în ipotezele asupra anului în care biserica a fost construită, dar şi într-o poveste melodramatică din timpul primului război mondial.
Nimic nu este precis în ceea ce priveşte această mănăstire. Nici anul fondării, nici ctitorul. Actele domneşti nu o pomenesc de la începuturi, cronicile târzii se pare că se înşală, pisania are înscris un an şi un ctitor care se leagă, probabil de o refacere, pictura nu mai poate da demult un indiciu asupra epocii, iar faţadele aduc în prim-plan mai degrabă o arie culturală şi nu o dată precisă. Astfel, biserica îşi leagă existenţa de un interval de aproape o sută de ani, putând să fi fost construită ba la sfârşitul secolului al XIII-lea, devenind astfel prima biserică muntenească, ba în timpul lui Vladislav Vlaicu (1364–1377), ori era deja terminată prima fază a construcţiei la sfârşitul domniei lui Dan I, a doua etapă fiind încheiată în timpul lui Mircea cel Bătrân, cel care „cu ajutorul lui D(u)mn(e)zeu, întru lauda prăznuirii Bl(a)goveşteniei… s-au înălţat din temelie această sfântă besearică…” În orice caz, prima atestare documentară este un hrisov emis la 20 mai 1388 de cancelaria domnească în favoarea Coziei şi în care sunt menţionate printre alte danii făcute marii sale ctitorii şi „mănăstirea Codmeana supusă cu toate ce se ţin de ea”. Se mai ştie că biserica trecuse printr-un mare incendiu cu doi ani în urmă, iar Mircea se pare că a pus în operă refacerea, iar odată cu emiterea acestui hrisov în chiar ziua târnosirii bisericii o închina ca metoh al a Coziei. Tot acest document permite reconstituirea parţială a domeniului pe care îl avea înainte de închinare mănăstirea Cotmeana şi vorbeşte totodată de tatăl lui Mircea Radu I ca de primul ctitor al bisericii. Hrisovul este însă o copie a celui emis în 1388, iar unele informaţii sunt confuze. Cronologia acestui monument înregistrează în al doilea deceniu al secolului al XVI-lea o bătălie între puternica familie a Craioveştilor şi domnitorul Mihnea cel Rău, care pusese cu ceva vreme înainte tunurile să bată zidurile ctitoriei lor de la Bistriţa. Refugiaţi peste Dunăre, la Nicopole, pe lângă puternicul sangeac al părţilor bulgăreşti şi sârbeşti, se întoarseră peste puţin timp cu spahii, ieniceri şi cu noul domn pe care îl vroiau. Una dintre cele trei cete în care se împărţiseră lovi şi-l puse pe fugă „desculţ şi descins” pe Mircea, fiul Mihnei, la Cotmeana „împăcând mănăstirea şi călugării de frică ce avea”.
Mănăstirea, al cărei nume are rezonanţe cumane, a suferit de-a lungul vremii numeroase transformări, apărând azi ca o ciudăţenie, un hibrid format dintr-un corp vechi cu parament de factură bizantino-balcanică şi un altul mai recent, tencuit. Partea cea mai veche a bisericii este formată din altar şi naosul cu cele două abside. Ca planimetrie şi structură, biserica îşi află similitudini în ţaratul târnovean, un exemplu apropiat fiind biserica Sf. Dumitru din a doua jumătate a secolului al XII-lea. Biserica are un plan dreptunghiular pe care se grefează un triconc cu abside inegale, atât ca rază cât şi ca înălţime. Naosul este boltit semicilindric. Pronaosul asimetric faţă de ax a înlocuit în 1777 vechiul pronaos. A fost acoperit cu o calotă pe pandantivi, deasupra a fost înălţată o clopotniţă, iar în faţa intrării, pe latura de nord, a fost deschis un pridvor pe arcade. Clopotniţa nu a rezistat decât până la cutremurul din 1833, an după care a fost înlocuită cu una de lemn, desfiinţată în urma restaurării din 1959. În urma lucrărilor întreprinse în vremea lui Constantin Brâncoveanu, se înlocuiesc chenarele de piatră ale ferestrelor şi uşii de dintre naos şi pronaos şi se aşază o nouă pisanie deasupra ei. Anul 1857 aduce construirea la nord-vest de biserică a unui turn-clopotniţă, care dăinuie şi astăzi. Înainte de prima restaurare din anii 1922–1924, când s-a descoperit paramentul acoperit cu tencuială, au fost dărâmate chiliile. Unele urme ale acestora sunt vizibile pe zidul de incintă prevăzut cu guri de tragere.
Pictura iniţială a fost acoperită în secolul al XIX-lea cu un alt strat de pictură, devenind astfel, în lipsa unei campanii de restaurare, greu de datat fresca originală. Programul iconografic este cel tradiţional, în altar reprezentări ale întrupării şi eucharistiei, în naos pe bolta semicilindrică apare Pantocratorul, iar în registre patimile şi minunile lui Hristos, iar în calota pronaosului Maica Domnului însoţită în pandantivi de sfinţi melozi.
Dacă pictura nu poate oferi în prezent lămuriri asupra începuturilor bisericii sau a ariei culturale de la care se revendică stilistic, faţadele povestesc mai mult. Sunt acoperite cu o succesiune de firide înalte, al căror traseu este punctat în partea superioară de discuri din ceramică smălţuită. Aceste discuri cafenii şi verde închis se întâlnesc pe teritoriul românesc la Cozia şi la Sf. Treime de la Siret, iar în arealul balcanic încă din secolul al XII-lea. Cornişa este realizată din cărămidă dispusă în dinţi de fierăstrău. La exterior, compoziţia volumetrică este exprimată prin învelitori independente care urmăresc forma bolţilor şi decorul faţadelor.
Revenind la povestea dramatică a clopotului de care aminteam la început şi care poate că a aparţinut unei prime biserici de lemn, acesta a fost salvat cu multă sudoare de la transformarea lui în tun austro-ungar, în timpul primului război mondial, de către cercetătorul V. Drăghicescu. Dintre cele două clopote pe care a încercat să le salveze (cel din timpul lui Dan I şi cel din vremea lui Vlad Dracul) i s-a acordat favoarea de a salva doar unul. Alte obiecte de patrimoniu sunt uşile împărăteşti şi cele de la intrare datate în secolul al XIV-lea.