„Sunteți, prin urmare, pictor amator.” Aproape inexplicabilul Ion Țuculescu

27 iunie 2025

„Sunteți, prin urmare, pictor amator.” Aproape inexplicabilul Ion Țuculescu

TEXT: Iuliana Dumitru FOTO: courtesy of Art Safari

M-am dus complet nepregătită la expoziția Ion Țuculescu. Geniul amator de la Art Safari și bine am făcut. Îi văzusem de multe ori lucrările în muzee și sigur că universul său pictural nu se uită ușor – câmpuri cu ochi, figuri și măști grotești, preaplin de formă și culoare, tușa „împăstată”, „cromatica suculentă”. Despre Ion Țuculescu însuși (1910-1962) nu știam însă aproape nimic. Iar tot ceea ce construiește și deconstruiește expoziția e dens, complicat și emoționant, păstrând vie tensiunea acestei apariții singulare, a acestui „mit” în arta românească postbelică.

Articulația principală a expoziției – curatori Cristian Vechiu și Erwin Kessler, cu o scenografie semnată AÉ02 și Cosmin Florea – stă în dualitatea aparent improbabilă a figurii lui Ion Țuculescu: înainte de toate, medic și om de știință cu specializare precisă (microbiologie și entomologie), și abia apoi artist („pictor amator”). Din această relație, dintre practica științifică și imaginarul artistic, se alimentează o bună parte din discursul curatorial, nu fără a semnala limitări și excese ce decurg din tentația de a explica unu la unu ceea ce pare (și poate că e) inexplicabil.

Cum a fost deci cu putință – e întrebarea în numele căreia se desfășoară expoziția – ca un reputat cercetător, artist autodidact, să devină „cel mai inovator și mai influent pictor postbelic”? Răspunsul nu poate fi fixat, iar întrebarea e menită să te urmărească precum un ecou prin labirintul semiîntunecos al expoziției. Răspunsul se află în însăși starea de excepționalitate, de unde se desprinde un fel de grație a distanței, o radicalitate a inocenței, prin care se întâmplă ca tocmai individul străin de un domeniu să zguduie sau să accelereze acel domeniu (vezi și cazul Ion Barbu/Dan Barbilian). Cu cât mai insular individul, cu atât mai mare șocul artistic.

Amânând să trec la subiect (pentru că subiectul e greu), remarc relieful textului curatorial – alert, exaltat, provocator, subiectiv, dar mai ales util, în dialog cu conținutul expoziției și cu așteptările (și întrebările) vizitatorului. În orice caz, probabil cel mai bun din ce am citit la Art Safari vreodată. Expoziția reconstituie, analitic și cronologic, devenirea lui Ion Țuculescu, prin puncte de continuitate și de ruptură, prin înlănțuirea etapelor de creație (cele timpurii fiind probabil necunoscute publicului larg) și a temelor predilecte, prelucrate hiperbolic și intens, într-o viziune profund originală – în special tematica folclorică, arhetipurile, extazul mitologic.

„Mă dumiresc acum, privind ce am făcut, că am vrut să pictez scoarțe românești, dar a ieșit o lume ciudată de existențe umane simplificate”, mărturisește artistul în 1956. Sunt prezentate peste 100 de lucrări, la exact 60 de ani de la marea retrospectivă de la Sala Dalles din 1965, în urma căreia artistul devenea „pentru conștiința culturală românească, figura totemică”, „cea mai influentă prezență artistică a epocii de deschidere a comunismului local” (anii ’60-’70).

„[…] Sunteți, prin urmare, pictor amator.

Ion Țuculescu: Da, mi se pare că așa se spune celor născuți cu talente, altele decât cele învățate în școli și profesate.” (interviu, 1957, publicat în Vatra, 1971)

„Își cucerește soția – pe Maria, medicinistă – cu planșele de parazitologie pe care i le desenează”, se notează vesel în capitolul „Doctorul cu penel”.