Telepolis

Imaginat sub forma unei opoziţii între formele clasice de organizare socială, tributare încă noţiunilor de teritorialitate, coexistenţă şi proximitate, şi oraşul nou, traversat de relaţiile la distanţă, telepolis-ul reprezintă oraşul deteritorializat prin excelenţă1, constituit pe structurile conectate ale reţelelor de indivizi. Există însă două aspecte ce trebuie subliniate aici – mai întâi, faptul că telepolis-ul este constituit prin unitatea şi unificarea tehnologică a geografiilor dispersate (geografii fizice, dar mai ales geografii psihice); iar apoi faptul că telepolis-ul nu mai reprezintă doar cadrul muncii la distanţă (telework), ci obiectivarea oraşului însuşi, reconfigurând cadrele intimităţii.

Text: Sabin Borş

Telepolis este oraşul însuşi văzut „prin obiectiv”, mediat tehnologic, unde relaţiile sociale sunt imaginea medierii instrumentarului tehnologic prin care grupurile sociale sunt omogenizate în vederea raportării lor “precise” la informaţie şi putere.

Imagine fidelă a procesului de globalizare, telepolis-ul reprezintă punerea în reţea şi suprastratificarea geografiilor fizice şi mentale, adunate în jurul unor centre sau noduri informatice unde puterea întâlneşte media pentru a crea circuite de informaţie şi de traversare a oraşului şi pentru a reglementa „căile de acces” prin care individul obţine şi utilizează informaţia. Locuitorul telepolis-ului este locuitorul-informaţie (data-inhabitant) într-o geografie în care informaţia, puterea (controlul) şi piaţa configurează, nu întotdeauna vizibil, dar în permanenţă mediat şi telescopat, spaţiul de viaţă. În egală măsură însă, telepolis-ul reprezintă o grilă de re-gândire a locuinţei individuale, conectată tot mai mult la tehnologiile informaţionale, prin care spaţiul privat devine cadrul de muncă al noului locuitor lăsat să găsească loisir şi identitate în spaţii publice bine delimitate şi configurate astfel încât să răspundă imperativelor de acces prin care puterea informează. Legătura pe care telepolis-ul o întreţine cu conceptul de cybercity2 dă seama în egală măsură de angrenajul principalelor concepte pe care acesta le implică: corp şi natură, unde corpul devine un ansamblu de relaţii inserat în medii specifice, adeseori re-create în mod artificial; oraş şi societate, un cadru în care societatea se transformă în „socialitate” şi unde oraşul funcţionează ca circuit de dispersie a informaţiei; reţea şi telecomunicaţii, ca grilă de interpretare şi de interpelare a locuitorului oraşului; tehnologie şi memorie, ca ansamblu de mediere a memoriei şi de regândire a corporalităţii şi a materialităţii individului social. Camuflajul tehnologic şi mediatic al oraşului mediază relaţiile umane şi stratifică informaţiile, reconfigurând totodată mediul de viaţă. Odată cu liberalizarea pieţelor şi delocalizarea activităţilor de producţie, oraşul contemporan a devenit compromisul unor „imprecizii” de interpretare, al unor difuziuni prin care teritorialitatea efectivă a mediului sau a peisajului devine circuitul unei deteritorializări a conştiinţei individuale şi colective.

Telepolis-ul se bazează însă pe o contradicţie. El este, în acelaşi timp, un oraş la distanţă (obiectivat şi astfel telescopat în afara sa) şi un oraş instant, imediat prezent, dat vederii absolute. Şi poate aici, în această contradicţie, se află conflictul de interpretare: în angrenarea vieţii urbane a oraşului într-o urbanitate contemporană marcată de activarea perceptivă a locuitorilor acestuia – urbanism-stimul, prin urmare desfăşurare a individului într-un plan de viaţă. Oraşul instant a fost, de altfel, imaginea prin care Archigram concepea utilizarea dispozitivelor audio-video, a instalaţiilor şi a expoziţiilor ca agenţi „ludici” de emisie în cadrul oraşelor, pentru transformarea ireversibilă a oraşului într-un sistem metropolitan activ, activat în permanenţă în nodurile sale mediatice. Ceea ce ansamblul mediatic a generat în structura oraşului contemporan este tocmai posibilitatea unui proces de metropolizare instantă, exponenţială, care produce semne non-valorice şi anulează astfel posibilitatea constituirii unei semiologii urbane. Accesul instant reprezintă însă o politică de acces, şi traduce prin urmare un instrumentar de control pentru care mesajul/semnul sfârşeşte prin transformarea completă a mediului de viaţă, iar caracterul „instant” al raportării la oraş devine caracter pur specular şi spectacular: telepolis ’ oraşul-distanţă ’ oraşul-media ’ oraşul-spectacol.

Pe de altă parte, telepolis-ul dă seama de noua realitate urbană consolidată odată cu transformările economice asociate proceselor de restructurare a capitalismului. Noile forme spaţiale şi societale, marcate de informaţie, politici de acces şi dispozitive mediatice de informare publică definesc un mediu urban caracterizat de polarizare socială şi fragmentare, al căror mod de dezvoltare se bazează pe noile paradigme ştiinţifice şi tehnologice. Procesarea informaţiei devine un criteriu de alcătuire a planului urban şi de arhitecturare a corpurilor ce definesc arhitectura oraşului, stabilind priorităţi urbane legate în primul rând de priorităţi economice şi de posibilitatea locuitorilor de a procesa şi de a genera la rândul lor mai multă informaţie, indiferent de localizarea geografică a acestora. Modelul industrial de organizare a spaţiului renunţă la structura sa rigidă pentru a genera procese constante de schimbare şi permutaţie, unde formele oraşului şi dispunerile spaţiale nu dau seama atât de raportul direct stabilit între tehnologie şi organizare, cât de capacitatea spaţiului de a se metamorfoza dincolo de paradigma tehnologică a momentului. În telepolis, tehnologia însăşi devine un mediu dincolo de care locuitorii pot vedea sau îşi pot vizualiza oraşul. Procesele urbane ce au loc aici sunt complementare şi opozitive în acelaşi timp: creşterea informatică este direct proporţională cu declinul industriilor şi al producţiei, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă are loc în directă relaţie cu deteriorarea fizică şi simbolică şi cu reducerea constantă a locurilor de muncă. Telepolis-ul devine spaţiul prin excelenţă al unei forţe de muncă şi al unei forţe de viaţă polarizate, fragmentate în multiple spaţii urbane diferite. Paradoxul este însă tocmai acela că, odată cu dezvoltarea reţelelor de comunicare, odată cu fragmentarea şi compartimentarea tot mai exactă a cadrelor de viaţă, comunicarea tinde să dispară în însăşi mecanismele care ar trebui să o genereze.

Arhitectura noilor oraşe, structurate pe baza analizelor informaţionale, trăieşte astfel paradoxul de a-şi vedea corpurile şi relaţiile anulate de infrastructurarea informatică a acestora. Comunicarea nu mai defineşte o relaţie, ci traduce un ansamblu mediatic pentru care peretele devine ecran de proiecţie, iar efortul critic de a fi eradicat structurile ierarhice în favoarea unei comunicări nodale, bazată pe modalităţi computaţionale de structurare a informaţiei, nu face altceva decât să consolideze o dată în plus ierarhii şi procese de segregare. Iar atunci, ce anume mai arhitecturează arhitectura? Ce anume mai informează arhitectura la nivelul formelor urbane dacă ea însăşi devine practica unei vizualizări imediate, de la distanţă?
___________________________
1 Vezi ”Telepolis” în The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture. City, technology and society in the information age, Actar, Barcelona, 2003, p. 616.
2 Vezi excelentele lucrări semnate de M. Christine Boyer, CyberCities. Visual perception in the age of electronic communication, Princeton Architectural Press, New York, 1996, dar mai ales demersul iniţiat înainte de aceasta în The City of Collective Memory, The MIT Press, Cambridge, 1994.

PROIECTE

JOHN SZOT STUDIO
Shibuya Residential Tower (Foto: © John Szot Studio)

Dincolo de dispunerea echilibrată a spaţiilor interioare şi de designul minimalist al interiorului, proiectul lui John Szot este caracterizat, pe de o parte, de texturarea diferenţiată a faţadei, marcând tonalităţi diferite, iar pe de altă parte de un penthouse camuflat într-o faţadă-ecran ce dispune de un display video în low resolution. Dinamica proiectului este dată tocmai de dialogul echilibrat, dar inegal între texturile diferenţiate ale faţadei şi blocul mediatic, generând o construcţie compactă, cu caracter unitar. Ferestrele opace accentuează trăsăturile generale ale corpului arhitectural şi dialectica transparenţelor, marcând totodată textura oraşului Shibuya, definit printr-un mediu construit extrem de complex, bazat pe stratificarea construcţiilor şi a structurilor urbane. Fragmentările urbane sunt astfel înglobate într-o structură arhitecturală unitară, organizarea spaţială este arbitrară şi lipsită de o raţiune arhitecturală pre-stabilită, iar colajul de texturi al faţadei expune haosul formal ce susţine încercarea arhitecturii de a contura şi de a delimita cu exactitate spaţiul de viaţă, prin apelul la o metaforă arhitecturală simplă, dar pertinentă.

HENN ARCHITEKTEN
Haikou Tower (Foto: © Henn Architekten)

Haikou Tower reprezintă un modul în ansamblul de 10 turnuri gândit pentru cartierul business din Haikou, capitala insulei Hainan, ansamblu al cărui design se constituie într-o veritabilă formă de planning urban dispusă de-a lungul axei centrale a cartierului. Dacă proiectul este conceput în virtutea unei scheme structurale de maximă
eficienţă, el marchează în egală măsură statuarea unor elemente arhitecturale ce accentuează un coridor urban în jurul căruia se constituie teritorialitatea oraşului. Echilibrul perfect al formelor şi relaţiile proporţionale dintre acestea reuşesc însă să stabilească o distincţie între sistemele structurale şi funcţiile acestora, compartimentând spaţiul pentru flexibilitatea şi fluiditatea cât mai mare a spaţiilor interioare. Dispunerea coridorală a ansamblului este tributară unei inspiraţii tehnologice clare, în încercarea de a evita modelul tradiţional al relaţiilor urbane ierarhice în favoarea
pragmatismului declarat al eficientizării reţelelor urbane de acces. Acest model de dispunere contribuie însă o dată în plus la tendinţa de dematerializare a oraşului linear, propunând o secţiune perpendiculară în planul teritorial şi consolidarea pieţei ca centru nodal de interes urban. Vederea panoramică asupra oraşului, diferenţierile subtile şi continue la nivelul faţadei pentru integrarea fină în structura de ansamblu a proiectului sunt elemente care trădează atenţia deosebită pentru schematismul funcţional şi structurant.

MVRDV
The Cloud (Foto: © MVRDV)

Proiectul celor de la MVRDV se constituie încă o dată sub forma unui demers critic la adresa felului în care arhitectura interacţionează cu relaţiile sociale ce configurează oraşul contemporan. Acumularea formală a blocurilor de spaţiu ce delimitează spaţii concepute pentru restaurante, săli de conferinţă, camere de hotel şi un atrium comun celor două turnuri aminteşte de proiectul MVRDV din 2008, Rødovre Skyscraper, conceput împreună cu biroul de arhitectură ADEPT, o construcţie „pixelată” unde fiecare modul formal cadrează spaţii de viaţă atent delimitate. Practica arhitecturală este tributară şi aici procesului continuu de tehnificare ce guvernează designul urban şi arhitectural, construcţia fiind o imagine a raporturilor cantitative şi infrastructurale constituente. Figurile cuantificabile ce compun designul proiectului, ca de altfel întregul conglomerat formal menit să sugereze imaginea unui nor, transformă construcţia într-un experiment formal a cărui principală menire este aceea de a construi în mod efectiv metafore, de a da corp solid metaforei şi conceptului arhitectural. În faţa mediilor transparente şi a simulacrelor-ecran, în faţa tehnologiei „afişate” ca faţadă, The Cloud consolidează formele tari şi provoacă încă o dată limitele gândirii arhitecturale.

CHRISTOPHER BAKER
Hello World! or: How I Learned to Stop Listening and Love the Noise (Foto: © Sarah Rust Sampedro)

Hello World! accentuează o dată în plus devenirea mediatică a relaţiilor sociale şi utilizarea mijloacelor de comunicare ca modalitate de constituire a subiectului social. Ideologia ce stă la baza proceselor de socializare este demascată aici prin intermediul unei instalaţii media alcătuită din câteva mii de jurnale video unice adunate de pe Internet, în faţa căreia vizitatorul poate asculta vocea unui singur vorbitor o dată sau poate asculta toate mărturiile concomitent. Dincolo de chestionarea raportului pe care individul îl întreţine cu media participativă, meritul proiectului este acela de a expune totodată condiţia rumorală a colectivităţii, unde, în ciuda accesului liber la noile tehnologii şi la libera exprimare, vocile publice ale vorbitorilor nu pot fi niciodată ascultate pe deplin. Spaţiul public mediatic, la fel ca şi vechiul spaţiu public fizic, este traversat de „perturbaţii” de comunicare, de vacarmul şi tumultul ce constituie spaţiul urban de viaţă, şi în care fiecare individ ajunge să comunice tot mai anonim şi mai dramatic în faţa unei audienţe generalizate. Totodată, instalaţia trădează incapacitatea crescândă a individului contemporan de a face faţă cantităţii de informaţie pe care colectivitatea o vehiculează. Instalaţia, al cărei titlu reprezintă o aluzie directă la filmul din 1964 al lui Stanley Kubrick, Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb, expune pe de altă parte, într-o manieră exemplară, capacitatea de a transforma tehnologiile media şi de comunicare într-un veritabil instrumentar de bruiaj mediatic şi social.