Templul zeilor ce vor veni

În sfârșit a sosit noua extensie a Muzeului de Artă din Zürich. Ea poartă o semnătură de prestigiu: biroul berlinez al specialistului în lăcașuri de artă – David Chipperfield. Puristă și ascetică au caracterizat-o gurile bune, banală, dar funcțională, cele rele. Oricum, a fost așteptată cu interes pentru că timp de patru ani și-a regizat intrarea pe scena urbanistică pas cu pas.

Încă de la începuturi vechiul sediu a expus publicului planurile și macheta cu numeroase detalii. Când șantierul a blocat intrarea principală, un afiș gigantic a informat trecătorii timp de o jumătate de an că muzeul poate fi vizitat. Cam atât a durat construcția tunelului de 80m care reunește sub carosabil cele două sedii muzeale. Ziarele și revistele au publicat dezbateri și polemici. Mai întâi faptul că pentru a-i face loc s-a demolat o sală de gimnastică cu valoare istorică și arhitectonică. Apoi cazul controversatei colecții a industriașului Emil Bührle, elvețian de origine germană. Un prosper producător de arme, absolvent de istoria artei, soldat pe frontul rus și român în primul război mondial, transformat ulterior în prestigios dar contestat amator de artă. Timp de decenii colecția a putut fi vizitată în eleganta sa vilă-muzeu din Zürich. Aceasta însă a fost închisă definitiv în 2008, după ce s-au sustras de acolo patru tablouri impresioniste. Recuperate după patru ani, parțial avariate, incidentul a rămas cunoscut ca cel mai costisitor furt de artă. Noul sediu al muzeului oferă în prezent ocazia de a admira controversata colecție în condiții adecvate de securitate.

Hala de intrare, un fel de agora, se va deschide cu generozitate publicului de la un capăt la celălalt. Spre deosebire de accesul în celelalte spații din muzeu, rezervate exclusiv vizitatorilor, orice trecător întâmplător se va bucura aici de cea mai amplă incintă de expunere, de magazinul muzeului și de barul alăturat. Clădirea se dorește o verigă de legătură între zona universitară cu muzeele sale și centrul vechi, alcătuind ”mila culturală” a orașului. Tot la parter se află o sală de concerte și spectacole prevăzută cu un sistem versatil de iluminare. Barele de bronz care îmbracă pereții laterali ascund panouri acustice care pot fi reglate în funcție de tipul de reprezentație.

Lumina naturală joacă un rol central atât în atmosfera de interior cât și în crearea contactului vizual cu peisajul înconjurător. Adâncimea ferestrelor segmentate permite o protecție naturală față de razele soarelui. Parterul purtător al structurii de rezistență este dominat de tonuri sumbre de beton brut și marmură cenușie. În contrast, la primul etaj domină pereți imaculați meniți să pună în valoare arta abstractă și minimalistă. Sub o grosime de peste 10 centimetri aceștia ascund instalații autoreglabile conectate la montajul geotermic din subsol. Ele păstrează o temperatură constantă – economic și ecologic – producând sau preluând după situație căldura din interior. Aerisirea este permisă printr-o incizie aproape invizibilă de-a lungul ferestrelor.

În prezent, edificiul Chipperfield care a costat peste 200 milioane de franci, primește ultimele retușuri. El poate fi vizitat restrictiv, numai în grupuri organizate. Inaugurarea oficială este prevăzută pentru luna octombrie. Între timp, în funcție de situația medicală, se preconizează deschiderea sa pentru o serie variată de experimente artistice. Acest interval este folosit progresiv ca test pentru a se observa interacțiunea dintre spațiu și vizitatori. Prima instalație constă în clopote și triangluri operate electronic, montate în diverse săli. Dialogul lor sonor creează o atmosferă ușor bizară de templu al unor zei ce vor veni, amplificând austeritatea vidului înconjurător. Puținele opere de artă prezente nu fac decât să accentueze faptul că așa cum ni se înfățișează acum, muzeul nu va mai apărea niciodată.