Tetralogia della polvere. Casa Bossi, Novara
Case abandonate, pe care timpul le amorţeşte cu degete lungi de lumină prăfoasă strecurate prin crăpături; identităţi în descompunere, încurajând proiecţia propriilor dorinţe sau temeri în procesul de a le re-crea. Exercită o magie la care maturitatea învaţă să devină surdă, refuzând-o ca pe un cântec de sirenă care riscă să abată drumul către controlul de sine.
Uităm că patrimoniul e o construcţie fondată pe sentimente tulburi, pe care le impunem ca valori imaginarului colectiv. Ne revoltăm că patrimoniul construit al oraşelor e pradă abandonului şi distrugerii, pierzând din vedere că nu reprezintă decât un număr infim dintre noi. Ceilalţi am crescut la bloc, la sat sau la cort. Nostalgiile noastre nu se leagă de scări monumentale, uşi franceze, cotloane în penumbră care duc spre aripa servitorilor. În memoria majorităţii, toate astea sunt mistere care s-au aflat mereu în spatele unei uşi închise – de multe ori cu aroganţă. Deschideţi uşile, activaţi cântecul sirenei, seduceţi-ne – înainte să fie prea târziu. O lecţie din Casa Bossi, din Novara.
Înainte să proiecteze Mole Antonelliana în Torino, Alessandro Antonelli şi-a testat inovaţiile structurale într-un palat rezidenţial pentru familia Desanti, construit în 1859 în Novara pe un amplasament privilegiat, cu vădită ostentaţie (casa, ieşită din scară, este indiferentă la aliniamentul stradal, preferând să se orienteze după soare). Ulterior transmis familiei Bossi, masivul edificiu a continuat să fie ocupat până prin anii ‘80, când cumula un evantai de funcţiuni publice printre care o şcoală pentru copii cu dificultăţi mentale. După care, treptat, s-au stins luminile, a urmat abandonul. Timp de treizeci de ani, în Casa Bossi nu s-a întâmplat nimic. De peste zece mii de ori, soarele în faţa căruia privea odinioară cu mândrie a răsărit şi apus nepăsător, descompunând încet materia casei, mai întâi tapiseriile din saloane, apoi mobilierul de lemn rânced, în cele din urmă consumând lent feroneria, căramizile. Au mai rămas în picioare fragmentele din umbră, prin unghere.
Cu câţiva ani în urmă, un grup de voluntari novarezi au păşit înăuntru, au început s-o cureţe, să prânzească în curte, să facă fotografii, să-i deschidă porţile. Fără o baie funcţională, fără încălzire încă, activităţile sunt sumare, dar coerente. În aprilie 2012, o instalaţie ambientală realizată de Gian Maria Tosatti (n. Roma, 1980) a deschis complet casa publicului – circa 5 000 de metri pătraţi, organizaţi pe şapte niveluri în jurul a patru noduri de circulaţie, spirale de piatră care pornesc dintr-o curte comună pentru a accede către universuri distincte: scara nobiliară, cea a servitorilor, cea a chiriaşilor şi cea de serviciu. Tetralogia della polvere (tetralogia prafului) este o instalaţie menită să seducă, să intrige, să sape în conştiinţa vizitatorilor pentru a dezgropa sedimente onirice, nesiguranţă, dorinţe inexplicite, şi să grefeze în ele ataşamentul pentru spaţiul în care regăsesc, pentru o clipă, timpul pierdut.
Tosatti trece pe lângă natura colectivă a patrimoniului şi propune în loc o experienţă strict individuală, un ritual peripatetic de explorare a celor patru trasee distincte ale casei, în absolută solitudine. După semnarea unei declaraţii care atestă conştientizarea riscurilor expediţiei, vizitatorul e îndemnat să-şi pună o pereche de galoşi din pungi de plastic, pentru a se proteja de praf. Dintr-o dată, conştiinţa propriilor paşi se amplifică dramatic ca urmare a foşnetului produs de plastic, unicul sunet într-o tăcere de cavou. Începe escaladarea primei scări scăldate în lumină tulbure. La fiecare etaj, vizitatorul parcurge spaţii în care nu se întâmplă nimic, doar dizolvarea urmei întâmplărilor trecute, ca
într-un templu al uitării. Intervenţiile lui Tosatti sunt subtile până la mimetism, subliniind dinamica lentă a dispariţiei: desene în praf ce retrasează parcursul luminii, accentuând clarobscurul enigmatic al spaţiilor; un scaun subţiat în penumbră; dislocarea unui obiect ici şi colo, urme de apă. Pe verandă, ramurile uscate ale unei viţe de iederă moarte sunt răsucite în jurul eflorescenţelor de rugină care au năpădit structura metalică, într-un gest disperat de hibridizare. În unele camere, tapetul cojit şi înflorit este împodobit cu fluturi şi molii ca un imens insectar. Din când în când, dintr-un lavoar se prelinge apă. Câteva cioburi şi elemente sunt amplasate în poziţii nefireşti, doar cât să alimenteze un vag sentiment de nelinişte. Vizitatorul se confruntă astfel cu două tehnici. Pe de o parte asistă la o disecţie sistematică a trecerii timpului în absenţa omului (amintiţi-vă „To the Lighthouse”, de Virginia Wolf). Distanţarea metafizică indusă astfel este canalizată imediat prin intervenţii care obliterează graniţa dintre real şi imaginar (un fel de realism magic a la Marquez), reanimând vizitatorul prin posibilitatea de a reinterpreta memoria casei prin scenarii proprii. Între fiecare dintre cele patru trasee de-a lungul diferitelor scări se intercalează o pauză prelungită. Aşteptarea oferă prilej de reflecţie asupra nerăbdării inexplicabile de a relua pribegia printr-o casă goală, în care nu se-ntâmplă nimic – decât că devine, cu fiecare pas, o parte din tine.
Mulţumiri Luciei Castiglioni, lui Gian Maria Tosatti şi lui Roberto Tognetti pentru sprijin şi inspiraţie!
