„Timpul mort e foarte bun.” Exerciții de empatie distantă

Interviu de: Iuliana Dumitru și Anda Zota
Ni s-a întâmplat să ni se pară că arhitecta Ilinca Păun Constantinescu și artistul Șerban Savu au în comun, de la distanță și pe neștiute, un univers tematic atât de puternic, încât mai aveam puțin și le propuneam un proiect împreună. Ne-am „limitat” însă la acest dialog continuu și întretăiat, urmându-ne intuiția și făcându-i să plonjeze în necunoscut; pentru că e un tip de interviu în care participanții sunt ca legați la ochi, într-o plăcută dezorientare. „Oare ce va răspunde celălalt?” (E, mereu, și întrebarea noastră.)
Universul acesta comun e definit de starea de „neterminare”, melancolie și provizorat a oamenilor prinși între lumi și istorii, a teritoriilor urbane marginale, în care se amestecă alienare, absență, absurd, bucurie și speranță, pentru a forma de fapt viața. Un univers pe care fiecare îl percepe cu propriile instrumente: Ilinca, cu elanul ei de arhitectă, cercetătoare, profesoară, „om în mijlocul grupurilor și echipelor”; Șerban, cu privirea lui de observator tăcut și stăruitor, ironic și complice, preocupat să redea acele interstiții aproape nevăzute ale spațiului și timpului. De numele Ilincăi se leagă biroul de arhitectură IDEOGRAM STUDIO, asociația IDEILAGRAM și proiecte precum Shrinking Cities in Romania sau Planeta Petrila. Iar Șerban, artist al Școlii de la Cluj, a reprezentat în 2024 România la Bienala de Artă de la Veneția (cu expoziția What Work Is, curatoriată de Ciprian Mureșan). Dar nu despre repere bibliografice va fi vorba aici…
Credem că vă leagă un teritoriu vizual, de cercetare și de gândire comun: orașul și chipurile lui hibride, periferia, ruina, spații suspendate între construcție și prăbușire, oameni la margini de lume. De unde atracția pentru aceste realități și imaginarul cu care vin ele încărcate?
ILINCA: În cazul meu, a venit dintr-o curiozitate. Bunicul meu, care era un inginer foarte priceput și un foarte bun observator al naturii, îmi spunea, încă de când aveam 2-3 ani și mă uitam la o plantă: „înțelege ceea ce vezi”. Cred că așa am învățat în primul rând să pun întrebări și să înțeleg că fenomenele – fizice, biologice, arhitecturale sau urbane – au ceva în comun. În imaginea unui mare ansamblu industrial abandonat, de exemplu, sunt încapsulate o întreagă istorie socială, politică, un imens angrenaj al unui mod de a proiecta cu care cu siguranță nu ne vom mai întâlni, dar și o istorie minoră, a cotidianului viu. Pentru mine a fost fascinant să trec conștient (aveam 7 ani în ’89) printr-o schimbare politică și economică ce a lăsat urme așa de vizibile în oraș – urme de care sunt și eu atașată – și să mă întreb cum e etic să le abordăm.
ȘERBAN: Periferiile sunt locurile care conțin toate posibilitățile viitorului și, prin urmare, mi se par mult mai interesante decât centrul unui oraș, unde, din perspectiva mea, nu se întâmplă mare lucru, în afara unor schimbări care țin mai degrabă de suprafață, de aspectul exterior. Într-un oraș, periferiile sunt locuri vii, locuri de tranzit, locuri unde se experimentează idei, unde se improvizează, dar unde eșecul este, de asemenea, prezent. La noi, multe din zonele industriale construite în perioada comunismului, majoritatea aflate acum în ruină, se găsesc la periferiile orașelor. Într-un mod mai mult decât simbolic, asistăm la eșecul unei utopii socio-politice, dar în același timp întrezărim noi posibilități de transformare.
What Work Is. Este numele expoziției din Pavilionul României de la Bienala de la Veneția 2024. Și titlul unui volum al poetului Philip Levine. „A-ți muta greutatea de pe un picior pe altul.” Deci chiar așa: ce este munca?
ILINCA: O să o citez pe Mary Poppins: „In every job that must be done, there is an element of fun.” Spre norocul meu, ăsta a fost spiritul în care am trăit, în care cei mai mulți din familia mea au lucrat destul de independent de sistem, fie el comunist sau capitalist.
Privind în ansamblu, chestiunea muncii e probabil întrebarea fundamentală – iar tema expoziției e genială; în jurul muncii se construiește totul: și orașele, și clasele sociale, și timpul liber. O societate justă rezultă din felul în care e practicată munca – o spune și Platon în Republica; etica muncii e o reală preocupare de la Aristotel la Marx etc. Dacă răspunsul la criza condițiilor injuste de muncă din timpul Revoluției industriale s-a reflectat în noi modele de organizare a orașului, separat pe funcțiuni, dacă industrializarea fordistă lasă ca moștenire de lungă durată cele 8 ore zilnice de muncă – lăsând restul zilei pentru somn și timp liber –, astăzi ne aflăm la marginea unei noi crize a muncii, în care răspunsurile par mult mai ambigue. Libertate prin muncă, sau libertate prin fuga de la muncă? Oamenii de azi verbalizează căutarea relevanței („meaningfulness”) în muncă, refuză să mai muncească în cheie fordistă, preocupându-se de o idealizare a timpului liber. Acestea, împreună cu avansul tehnologic, detronează munca din centrul vieții, dar o amestecă până la urmă în toate celelalte aspecte ale ei.
ȘERBAN: Intenția mea nu este să dau o definiție a muncii prin pictură. Totul a plecat cu mulți ani în urmă, pe la mijlocul anilor 2000, când, întorcându-mă în țară după doi ani petrecuți la Veneția cu o bursă de studiu (bursa Nicolae Iorga de la Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică), mi-am dat seama că pot picta idei care mă preocupau și nu-mi imaginasem până atunci că se pot picta. Mă interesa de ce suntem așa cum suntem, ca societate, și, ca să aflu, mi-am îndreptat atenția spre realitatea din jurul meu, abordată prin prisma istoriei artei recente, prin prisma temelor realismului socialist. Așa am ajuns la tema muncii, la muncitor – care era personajul principal al artei oficiale de dinainte de ’89 –, la ideea de „om nou” și la soarta acestui personaj creat în laboratoarele ideologice comuniste. Întotdeauna m-am uitat în prezent, trăgând cu coada ochiului la trecut, desigur. Așa au apărut în pictura mea scenele cu personaje odihnindu-se, dormind, relaxându-se la un grătar sau muncind anonim, fără patosul reprezentării propagandistice. Odihna, relaxarea nu au fost reprezentate foarte mult în arta realist socialistă de for public, deși ele fac parte din procesul muncii. Cu toate astea, interesul meu a fost să pictez scene în care oamenii își caută sensul și libertatea, oarecum împotriva oricărui sistem productiv.

Shrinking Cities in Romania, Uranus Acum, Planeta Petrila. (din proiectele Ilincăi)
Amintiri din est, Marginea imperiului, Exerciții zilnice pentru sfârșitul lumii. (din seriile lui Șerban)
E limpede că amândoi sunteți profund preocupați de memorie, de nostalgie, de (dis)continuitate. Cum glisați pe axa istoriei și a percepției, dinspre trecut spre prezent? Pentru ce privim în urmă?
ILINCA: Sunt preocupată de fapt de coexistența celor amintite. Mai mult decât oricând mi se întipărește ideea că generația noastră și cele viitoare au puterea de a lucra mai empatic, și că misiunea noastră nu e atât de a construi, cât de a face punți de legătură între aspecte neglijate/dureroase/etichetate pe nedrept/nepuse în valoare. Realitatea construită aparține deopotrivă celor nostalgici, ancorați într-o lume apusă, și celor care aleargă pentru un vis al viitorului, și celor care trăiesc clipa. Nu ar trebui să fie un conflict între interesele lor, și pentru asta ne uităm la straturile timpului.
ȘERBAN: Cred că sunt atras subconștient de ruină, de trecut – fie el recent sau îndepărtat, de textura pe care timpul o lasă în urmă. La o analiză conștientă, cred că uitându-ne la trecut putem vedea tot imaginarul umanității și, în același timp, toate semințele din care se va naște viitorul. Singurul mod de a ne înțelege este privirea spre trecut. Prezentul, dacă este decupat de trecut, devine prea abstract și imposibil de descifrat.
Încă un punct de întâlnire: Ilinca susține și practică o formă de slow architecture, „într-o lume agitată”, iar Șerban revine în anumite locuri și le urmărește până le înțelege („Sunt ca la pescuit sau ca un muncitor care sapă aceeași groapă mai adânc, tot mai adânc.”) – să-i zicem slow painting de clipe efemere. Ce relație aveți, deci, cu timpul? (timp activ, timp liber, timpul mort, rutina)
ILINCA: Pentru că în general îmi place ce fac (și, mai ales, îmi place de cei cu care lucrez), și pentru că unele din subiectele care mă interesează se extind în viața de zi cu zi și viceversa și sunt teme în care vreau să îmi implic familia, ca o formă de educație prin cunoaștere, în cazul meu e OK să existe granițe poroase între ce numim muncă și ce numim timp liber. Dușmanul este însă graba. Accelerarea timpului e probabil tema generației noastre, propulsată și de comunicarea instant, de mesajele care îți intră și pe sub ușa de la baie și care așteaptă răspuns pe loc. Presiune!
Timpul mort e foarte bun. Azi lumea fuge de el – părinții nu își lasă copiii să se „plictisească”. Or, abia atunci începi să înveți să te întrebi lucruri, așa cum ziceam la început. Tihna, repaosul, care îți dau distanța față de un subiect, sunt esențiale. Nu putem și nu trebuie să fim mereu productivi. Dar asta e în teorie. În practică, îți trebuie un psihic de fier ca să găsești echilibrul ăsta, după care alergi bezmetic.
ȘERBAN: Curgerea timpului este un subiect recurent în istoria artelor, e o temă care și pe mine mă interesează. În ultimii ani, am fost foarte interesat în picturile mele de „colapsul” timpului istoric, de exemplu, în seria „capriciilor” suprapun subiecte, imagini, obiecte care nu aparțin aceleiași epoci, tocmai în ideea relativizării timpului ca fundament în înțelegerea artei. Astfel, am încercat să îmi imaginez câteva scene realist socialiste în alte contexte decât cele în care au fost create, de pildă, în situri arheologice sau în biserici în ruină. Detașarea de context ne poate ajuta uneori să ajungem la o înțelegere mai profundă, prin estomparea detaliilor nesemnificative și prin comparația directă cu alte epoci.
În altă ordine de idei, ca să răspund mai precis la întrebare, rutina este pentru mine singurul mod în care pot lucra, în care pot să îmi conturez și aprofundez ideile, în care pot construi imagini. Pe de altă parte, inspirația înseamnă pentru mine ieșirea din rutină, iar aici, din păcate, nu am găsit până acum rețete.
Drifting. Am numit o altă serie/expoziție a lui Șerban, dar la fel de bine e o stare de a fi, un fel de a ne afla în lume. Amândoi lucrați cu realități apăsătoare, complicate: cum evadați din ele? (dacă simțiți nevoia) Cum se poate evada deci din shrinking cities, din „marginea imperiului”?
ILINCA: Eu nu mi-am dorit niciodată să evadez din shrinking cities. Mi-am dorit să le înțeleg, ca să pot/putem lucra cu ele. E un subiect pe care nu îl înveți (încă) la școală, deși e una din temele prezente și acute ale realității, ar trebui să fie una din temele principale ale arhitecților.
ȘERBAN: Personajele reprezentate în Drifting se află în căutarea sensului, tranzitând un timp istoric tulbure, aflat între două lumi, între două sisteme politico-economice, încercând să-și asume libertatea, fiind în același timp purtate de cursul istoriei. Nici eu, nici personajele mele nu ne punem cu adevărat problema unei evadări, asta ar însemna o schimbare a condiției, iar acest lucru este o excepție. Nu excepțiile sunt cele care mă interesează.
Amândoi faceți referire la istoria încă recentă a proiectului socialist, cu fanteziile și deziluziile lui. Simțiți că faceți parte dintr-o generație „alergică la utopii”? Ce se întâmplă după utopie?
ILINCA: Cred că părinții noștri nu mai cred în utopii, sau au o relație dureroasă cu ele, din motive evidente. Pentru generația noastră mirajul utopiei încă e foarte prezent: arhitectura și arta angajate social sunt în mod inevitabil predispuse unei gândiri utopice, orientate către un soi de idealism, fără de care creația nu poate exista. După utopie intervine pragmatismul, care omoară creația. Ca să nu mai zic de depresie. Ca arhitecți, ne aflăm în primul rând în slujba societății – și ăsta ar trebui probabil să fie jurământul nostru –, ceea ce ne face să nu ne putem îndepărta de utopie.
ȘERBAN: Cred că orice societate și orice generație au nevoie de utopii.
Există mulți oameni care își imaginează, dincolo de binele personal, un bine general sau binele celorlalți. Cred că la nivel restrâns, de comunitate, este posibil un soi de utopie, așa cum vedem în anumite comunități religioase sau în kibbutzuri. La nivelul unei societăți statale însă, e mult mai dificil de imaginat și de atins un ideal comun, singurul ideal posibil astăzi fiind, probabil, calea de mijloc sau, vorba lui Horațiu, aurea mediocritas.
A fost nevoie de câteva decenii pentru ca eșecul utopiei socialiste să lase loc pentru o reevaluare a acelei epoci, dar și pentru construcția altor idealuri în societatea noastră. E însă destul de adevărat că distanța dintre aceste noi idealuri și realitate este foarte mare.
Privirea, observarea sunt esențiale în activitatea voastră. Cum vă uitați la aceeași realitate, a orașului mai ales, în diferitele lui instanțe? Cu ce ochi, cu ce instrumentar, cu ce intenție? Ca un flâneur/voyeur/călător/explorator?
ILINCA: M-am uitat în toate modurile astea. Acum, pentru că tocmai mă aflu cu lucrul într-o etapă de proiect construit, mă preocupă foarte mult ideea unei priviri empatice, mai degrabă din interior. Care să te ducă la o abordare delicată, nu condescendentă, nu atotștiutoare, nu brutală. Dar e foarte ușor să aluneci către o abordare nepotrivită. Aici e teama.
ȘERBAN: În ultimii ani, orașul nu mă mai atrage ca subiect, nici măcar periferiile sale. Încerc să îl evit, a devenit un loc de tranzit, e spațiul dintre casă și atelier pe care îl parcurg pe bicicletă, ies rar și doar dacă trebuie. Prefer natura și sălbăticia munților, care pentru mine au devenit un spațiu de reflecție. Acum, privirea mea s-a mutat mai degrabă spre interior, iar asta s-a întâmplat odată cu schimbarea atelierului. Cred că m-a influențat faptul că atâția ani, între 2009 și 2016, am avut atelierul la Fabrica de Pensule, la etajul 3, iar de acolo de sus puteam să îmi urmăresc vecinii din cartier cu o privire aproape voyeuristă, eram mereu hrănit de noi și noi situații, de noi și noi imagini. În atelierul actual, pe care îl împart cu artistul Ciprian Mureșan și care e mai aproape de centru, nu mai simt nevoia să mă uit pe geam, simt că aici nu mai am nimic de descoperit, prin urmare am început să privesc mai mult înspre istoria artelor, literatură, istorie și arheologie, mitologie, călătorii, știri, internet, natură etc.
Amândoi lucrați cu imagine. Împărtășiți-ne o amintire/un cadru/o scenă care v-a atins sau v-a rămas în minte.
ILINCA: O imagine foarte recentă pentru mine, absolut incredibilă, un Pompei contemporan – fragment de istorie și viață înghețat pe la 1974: o plajă goală cu un nisip fin ca mătasea, cu apă turcoaz; pe margine, ca niște sculpturi ritmice întinse pe un mal întreg, hoteluri de anii ’60-’70 abandonate complet – fără ferestre, dar cu toate detaliile moderniste la vedere. Liniște. Gol. Grandoare modernistă decrepită, fără intervenții post-moderne sau contemporane. Otilia și Kira, fiicele mele de 7 și 2 ani, mesmerizate de frumusețea locului, alergând și făcând îngeri în nisip. Într-un colț, un grup de adolescenți stând în cerc cu un casetofon pe umăr ne amintesc că suntem în 2024. Ieșind de pe plajă, Iulia, cumnata și colega mea de birou, scoate aparatul foto, dar tresare speriată: în spatele unei delimitări de sârmă ghimpată sclipește pentru o clipă o mitralieră.
Am descris stațiunea abandonată Varosha din Ciprul de Nord.
ȘERBAN: Imaginile care îmi rămân în minte se transformă uneori în picturi. Mergeam odată cu mașina pe un drum județean, între două sate, la nord de Cluj, și la un moment dat am văzut pe șosea un călăreț gonind pe contrasens. La scurt timp, am citit în presă o știre despre un bărbat dintr-o localitate aflată la 40 de kilometri de Iași care a călărit toată noaptea pentru a-și vizita soția și copilul nou-născut la maternitatea din oraș. Pentru că nu avea bani să ajungă altfel acolo. Aceste două întâmplări au fost sursele de inspirație pentru pictura San Giorgio.

Din seria ce pot face împreună… – un arhitect și un artist plastic? Sau: ce înveți de la ceilalți, ce tip de cunoaștere din afara meseriei proprii cauți?
ILINCA: Păi uite, e suficient să te uiți la diverse mozaicuri pentru unul din răspunsuri. Pot face infinit de multe împreună, dar poate că cel mai fertil și relevant lucrează împreună în spațiul public. Central sau periferic, urban, rural sau nedefinit – nu contează. Ce înveți din colaborările astea e să discuți despre realitatea și adevărul fiecăruia. E tot un exercițiu de empatie, că tot vorbeam mai devreme de asta.
ȘERBAN: Arta și arhitectura au fost inseparabile de-a lungul istoriei, chiar dacă astăzi colaborarea dintre arhitecți și artiști nu mai e atât de vizibilă.
În expoziția mea din Pavilionul României de la ediția 2024 a Bienalei de la Veneția, prezint câteva machete arhitecturale care au inserate pe calcane sau în interior mozaicuri.
De asemenea, parte din aceeași expoziție este și proiectul aflat în derulare la Noua Galerie a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția, acolo unde echipe de artiști mozaicari lucrează la realizarea unui mozaic monumental, inspirat de unul dintre mozaicurile prezentate în Pavilion. La finalul Bienalei, când mozaicul va fi gata, dorim să îl donăm orașului Chișinău pentru a fi instalat pe calcanul sau în interiorul unei clădiri din spațiul public, pentru a intra într-un dialog antitetic cu mozaicurile realist socialiste din oraș, mozaicuri care au reprezentat o sursă de inspirație pentru câteva dintre picturile mele.
Cel mai „artistic” proiect al tău.
ILINCA: În primul rând, cred că ultima lucrare „a mea” a fost proiectul de diplomă, în 2007. Și mă refer la idee, că realizarea a fost și acolo de echipă: macheta mi-a făcut-o în mare parte Alexandru, fratele meu, care încă nici nu intrase la arhitectură, o bună prietenă, Carina, mi-a bibilit la planuri, Tudor mi-a făcut randările etc. Nu există la noi decât proiecte colective, de la idee, la proiectare, la șantier. Nici măcar când ți se pare că lucrezi singur la o casă nu e așa, căci ideea e conturată împreună cu viitorul locuitor al casei.
Cel mai artistic proiect la care am lucrat, guvernat de incertitudine, a fost Centrul Pompadou, inițiat de Ion Barbu. A fost un proiect participativ, care presupunea transformarea Stației de Pompe de la Petrila într-un centru cultural – proiect la care au lucrat super intens vreo 50 oameni cu referințe culturale complet diferite, simultan, pentru o săptămână: mineri, artiști, arhitecți, ingineri.
Cea mai „arhitecturală” lucrare a ta.
ȘERBAN: Lucrarea Arșița amiezii e o încercare „arhitecturală”, o machetă a ideii de biserică – o biserică în ruină, în interiorul căreia am plasat un mozaic cu un muncitor dormind la ora prânzului.

Pe spectrul de la reverie la pragmatism, de la contemplare la acțiune, unde te plasezi?
ILINCA: Pendulez între toate. Proiectul Minei Petrila e utopia mea, la care lucrez de 12 ani. Și care acum începe să poată fi construită, după ani în care contemplarea s-a împletit cu acțiunea de alt tip. Mi-e foarte frică de asta, de momentul materializării. Însă despre întrepătrunderea asta am scris și în teza de doctorat – și mi-am amintit chiar zilele trecute de ea –, a fost metoda mea de lucru, căreia i-am rămas fidelă: era vorba despre trei abordări complementare, care se chemau „vocea teoretică”, „vocea documentară” și „vocea activistă”.
ȘERBAN: Nu sunt un om de acțiune, dar mă mobilizez atunci când e nevoie. Pe de altă parte, nici nu sunt un om al reveriei, chiar dacă practic exercițiul zilnic al contemplării. Cel mai bine mă caracterizează calea de mijloc.
Fundație pentru Turnul Babel. E titlul unei lucrări de Șerban. Unde spațiul e un hău incert, inform, nedefinit – fix opusul a ceea ce ar trebui să fie o fundație. Cum ar desena arhitectul din tine o asemenea „fundație”? (desen sau gând pe șervețel)

ILINCA: E incredibilă lucrarea. Mă duce cu gândul ori la ceva în van, ori din contră, la o deconstrucție, la ceva agresiv precum exploatările miniere deschise de la Motru-Rovinari. Un gând rapid legat de o fundație pentru diversitate nu poate fi decât unul legat de oameni. Deci e o fundație metaforică, dacă vreți – de-asta n-o pot desena pe șervețel.
O trăsătură puternică a artei tale e ambiguitatea. Ce raport ai cu personajele, fără chip, din lucrările tale? Ce e în senzația asta de tăcere și distanță auctorială? Răceala, strictețea observatorului sau și afecțiune, complicitate?
ȘERBAN: Una dintre trăsăturile personajelor mele este că sunt noneroice, dar, în același timp, emblematice pentru un grup social. Ele reprezintă acest personaj colectiv al omului tranziției, al fostului „om nou”, devenit marginal odată cu schimbarea regimului politic. Lipsa detaliilor figurilor era importantă în acest context. Apoi, desigur, faptul că multe dintre personaje sunt privite de la distanță, de deasupra, le face anonime. Intenția mea era să privesc de sus ca să pot înțelege mai bine contextul, „peisajul”. De la nivelul solului nu ai o perspectivă largă, nu poți vedea cum e structurat spațiul din jurul personajelor, lucru esențial în înțelegerea lor, peisajul devenind astfel, la rândul lui, un personaj purtător de sens, încărcat de istorie. Am numit această relație cu personajele mele empatie distantă.
În ce măsură e loc de ludic în arhitectură? E arhitectura o disciplină (prea) serioasă?
ILINCA: Da, e cam serioasă. Așa învățăm noi la școală, să ne luăm foarte în serios. Treaba cu ironia și umorul în proiect am învățat-o de la artiștii cu care m-am intersectat. Și e esențială. Norocul e că am putut să experimentăm zonele astea – mai ales cea ludică – mai degrabă în proiectele efemere la care am lucrat, cum ar fi expozițiile, sau la diverse amenajări în spațiul public care ne-au adus o satisfacție incredibilă.
Ce loc au umorul, ludicul, ironia în arta ta?
ȘERBAN: Există un strat ludic în ceea ce fac, în multe ocazii simt nevoia să introduc un element jucăuș care să detensioneze scena pe care o pictez. Folosesc uneori poziții comice ale unor personaje sau, alteori, picturile mele lasă loc unei lecturi într-o cheie ironică. Consider că sunt ingrediente necesare, asemenea condimentelor în mâncare. Elementele care țin de umor nu sunt actorii principali, dar sunt esențiale în compunerea imaginilor mele.
N-o să vă întrebăm chiar „ce/cine vă inspiră”, dar ne-ar plăcea să ne povestiți despre surse, influențe, afinități.
ILINCA: Deocamdată sunt foarte preocupată de fragilitatea istoriei noastre recente (și nu doar a istoriei „majore”, cât a cotidianului). Am început, în proiectele noastre, să colectăm povești: de la locuitorii cartierului Uranus-Izvor, de la cei care au lucrat în Mina Petrila etc. Istoriile astea sunt foarte mult despre moarte sau pierdere, dar și despre supraviețuire și viața neștiută din oraș, dintre clădiri, de pe străzi, despre relațiile reale dintre oameni. Sunt foarte prețioase și simt că avem o responsabilitate să le adunăm.
ȘERBAN: Faptul că am locuit doi ani la Veneția m-a făcut să fiu iremediabil legat de arta venețiană, în special de Bellini, Giorgione, Tițian și Guardi. Renașterea italiană în totalitatea ei și antichitatea greco-romană sunt pentru mine resurse inepuizabile de inspirație. Sunt foarte mulți artiști din toate epocile pe care îi admir și, de fiecare dată când revăd un muzeu, descopăr alte lucrări ale altor artiști care mă impresionează sau mă surprind.
Ce faci când „intervine lehamitea”? (am citat-o pe Ilinca)
ILINCA: Iei o pauză și apoi îi urmezi sfatul lui Mary Poppins. „You find the fun, and – SNAP – the job’s a game!”
ȘERBAN: Cred că sunt un norocos, nu prea m-am întâlnit cu această stare.
O întrebare pentru celălalt invitat.
ILINCA: Ce reacții ai avut după Veneția? Ce au comentat vizitatorii despre munca de azi și a viitorului apropiat sau îndepărtat?
ȘERBAN: Dacă ai avea libertatea să faci ceea ce ți-ai dori, cum ai continua proiectul de la Casa Radio din București?
L-am rugat pe Șerban să aleagă o lucrare de-ale lui căreia să-i găsești tu, Ilinca, un titlu.

ILINCA: Wow, văd cel puțin patru povești aici. Și pe măsură ce mă uit, descopăr noi simboluri, care te intrigă, pentru că sunt în opoziție. Trebuie să recunosc că sunt un slab copywriter și mi se pare cel mai greu să pui titluri. Un titlu prost îți strică toată lucrarea. Dar aici m-aș axa pe relația dintre personajele principale, omul cu plugul, pe care munca îl înalță, superb și nonșalant, muncind cu ușurință și mândrie într-o poziție de bodybuilder, și personajul cu care mă identific, care se dezbracă lejer, care ar putea fi modelul pentru mozaicul zilei de azi. Oare cum ar arăta modelul muncii azi, și de ce facem o lucrare nouă și scumpă, cu un subiect care nu mai reprezintă cu acuratețe lumea de azi, într-o capelă ruinată?
Nu știu să pun asta într-un titlu.
[Lucrarea de mai sus se cheamă Plugarul Universului, 212×174 cm, ulei pe pânză, 2023]
Șerban, ce lucrare a ta ai asocia cu proiectul Ilincăi Shrinking Cities in Romania?
ȘERBAN: Cred că lucrarea Audiență aleatorie (134 x 192 cm, ulei pe pânză, 2014).

Întrebare en dérive: Ce a mai rămas de făcut, de privit?
ILINCA: Să punem cu adevărat omul în miezul preocupărilor.
ȘERBAN: Au rămas multe lucruri de privit, acele lucruri care nu se consumă imediat, lucruri la care te întorci mereu și pe care le poți privi fără să te plictisești vreodată. Pentru mine, poate fi o pictură pe care o iubesc, un peisaj sau o scenă care se derulează lent și nu conține prea multă narațiune. Sunt convins că sunt și vor fi multe lucruri de făcut, însă în materie de artă nu am reușit niciodată să îmi planific următorii pași. Sunt întotdeauna concentrat pe ce fac în prezent și nu pot să aloc energie pentru altceva. Prefer să mă las purtat, transportat de la o idee la alta. Sunt mai atent la cadrul general al ideilor de lucru, în speranța că mă va lovi inspirația și atunci voi fi pregătit.
Interviu publicat în igloo 220 /
Reviste experimentale de arhitectură /
iun-iul 2024