fbpx

Troiţele din Mărginime

„O fereastră e mai cruce decât o troiţă care, logic, ar fi să fie crucea însăşi… ciudat lucru la prima vedere.” Horia Bernea

Text: Ovidiu Daneş
Foto: Emil Fischer, Ovidiu Daneş, Şerban Bonciocat

Obiecte de arhitectură publică ce consacră un loc aflat la încrucişări de drumuri, hotare, cotituri, izvoare, în gospodării private, troiţele din Mărginimea Sibiului propun, din perspectiva actuală, o autentică naraţiune despre imaginaţia ţăranului local. Temporal şi formal, sunt plasate între o simplitate poetică ce ţine de manualitate, specifică monumentelor zidite la finalul secolului al XVIII-lea, şi ready-made-ul recent de tip termopan.

Grupul de troiţe, 35 identificate până în prezent, construit între 1784 şi 1870, este localizat geografic între Turnu (Porceşti), extrema sud-estică, şi Jina, cea de nord–vest. Printr-un volum compact, plan pătrat şi o decoraţie minimală la exterior, troiţele marchează puternic locul de amplasare, participând firesc la configurarea imaginii satului din Mărginime, a ritmării lui după proporţii ce dau seama atât de locuinţa privată, cât şi de edificiul de cult.

Iniţial cu funcţii legate exclusiv de sacru – prin participare ritualică, învestitură apotropaică sau caracter funerar –, se rezumau la o cruce de piatră sau lemn şi erau fixate în puncte de mare concentrare simbolică. Sfinţite, protejau locul consacrat de personajele derutante ce bântuiau imaginarul popular. O zonă subtilă delimita ceea ce este propriu, cunoscut, vecin, de alteritatea radicală. Locuri care, prin sfinţirea în cursul slujbelor de Înălţare (Ispas), Bobotează, Rusalii, deveneau temporar publice, asimilabile şezătorilor – obiceiuri păstrate azi în Sibiel şi Cacova (Fântânele).

Momentul 1764, când „conciliul oraşului Sibiu ne-au declarat iobagi, (…) deşi noi am fost libertini”, este urmat la mică distanţă de apariţia troiţelor zidite, conflictele dintre mărgineni şi bulgărmeşterul Sibiului, în jurul dărilor sau pământurilor, continuând până în anii ‘40 ai veacului următor. Construite în epocă îndeobşte la graniţele dintre satele care aveau vecinătate cu Sibiul, troiţele justificau, după legile nescrise, hotarul. Răşinărenii au ridicat nu mai puţin de trei monumente într-un spaţiu restrâns la limita de răsărit a satului. A fost timpul în care localnicii includeau troiţele în diversele lor strategii politice, fără a le exclude valoarea simbolică iniţială. În unele cazuri, mesajul devenea explicit prin recursul la un program iconografic elaborat, de multe ori împrumutat din spaţiul liturgic, o variantă sigură de transmitere a afirmării identitare. Predilecţia pentru scenele din ciclul Patimilor, reprezentări ale protomartirilor sau ale sfinţilor militari, în anumite cazuri dublate în pictura exterioară şi interioară, ar putea constitui, din această perspectivă, un instrument de clamare.

Troiţa din Sibiel (casa nr.166, an 1803) prezintă o iconografie relevantă în acest sens. La exterior, în incinta gospodăriei, sunt reprezentate scene din ciclul Patimilor, ce continuă două registre interioare: Rugăciunea din Grădina Ghetsimani, Cina cea de taină, Sărutul lui Iuda, Iisus în faţa lui Caiafa, Judecata lui Pilat, într-o ordine mai puţin obişnuită; Învierea lui Lazăr, din nou Iisus în faţa lui Caiafa şi Judecata lui Pilat, Purtarea crucii, Batjocorirea şi Biciuirea. Soldaţii romani sunt costumaţi în uniforme ale regimentului de grăniceri de la Orlat, români trecuţi la uniaţie, responsabili, printre altele, cu adunarea dărilor. Prezenţa sfinţilor militari, Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru, Sf. Theodor Tiron, pe stâlpii din interior se încadrează şi ea în retorica obişnuită a reprezentării unei realităţi sociale în cadrele unor monumente cu statut public tot mai pronunţat. Pe de altă parte, memoria contemporană epocii legată afectiv de preoţi ca Moise Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş, Ioan din Sadu sau a oierului Oprea Miclăuş din Sălişte este de luat în considerare într-o analiză iconografică ulterioară. La fel cum evenimentele conflictuale dintre administraţia Sibiului şi satele din Mărginime, derulate imediat după mijlocul secolului al XVIII-lea, ar putea constitui una dintre cheile prin care am putea înţelege fenomenul apariţiei numeroaselor troiţe zidite în Mărginimea Sibiului.

Într-o altă ordine socială, la începutul lui 1800 au apărut troiţele de uz personal, incluse în gospodării, cu discursuri iconografice spectaculoase, unele abreviind programul picturii murale a bisericii din proximitate, veritabile demonstraţii de virtuozitate ale pictorilor şi de putere financiară a comanditarilor. Troiţa din Răşinari (casa nr.195, an 1809) iese din tiparele obişnuitului, ca dimensiuni şi iconografie. Dublă în volum faţă de medie, din pictura exterioară se mai poate citi desenul monumental al Sf. Arhanghel Mihail, sub medalioanele profeţilor. La interior, bolta este decorată cu imagini ale Patimilor: Rugăciunea în Grădina Ghetsimani, Sărutul lui Iuda, Iisus în faţa lui Caiafa, Cina cea de taină şi Purtarea crucii, încadrate de cei 4 evanghelişti, pe un fundal cu serafimi. Ciclurile Minunilor, Vieţii Fecioarei, Sărbătorilor completează arcele, iar crucea de piatră pictată pe ambele feţe propune un dialog de tip prolepsis–anamnesis, prin reprezentarea Răstignirii şi a Botezului. Verva narativă a pictorului continuă pe soclul crucii cu două scene ce corespund în ordine principalelor reprezentări: Jertfa lui Avram şi Izgonirea din rai, iar pe cant serafimii sunt încadraţi de profeţi şi sfinte cuvioase.

O apariţie singulară în peisajul construit al Mărginimii propune un alt tip de discurs vizual, mult simplificat la nivelul ansamblului construcţie-iconografie-demonstraţie teologică şi al mesajului politico-social, dar mult mai adecvat locului şi imaginii satului. O imagine ce ţine de o poetică a vagului exprimată frontal în faţa realităţii fizice a trecătorului: o formă atipică, un zid cu talpă, văruit în alb, acoperit cu un soi de căciulă, o nişă ce adăposteşte imaginea orantă a Maicii Domnului cu pruncul Emanuel orant în poala-tron, o inscripţie de jur-împrejurul glafului ce indică locul de rugăciune aflat în tranzit prin Mărginime din vremea transhumanţei. Izvorul tămăduirii, scena din ocniţă, punctează din 1795 locul de amplasare al troiţei.

În Săliştea Sibiului, în dreptul casei nr. 37, reper actual, este plasată o troiţă de răscruce (încă nedatată) cu un program iconografic relevant privind raportul acestor monumente cu ritmurile comunităţii locale. Schimbat la faţă din punctul de vedere al gustului contemporan, monumentul mai păstrează din pictura exterioară, sub cornişă, medalioane ale profeţilor şi din cea interioară, pe lângă delicata decoraţie, 4 scene în registrul unic al timpanelor: Bunavestire, Intrarea în Biserică, Botezul şi Sf. Constantin şi Elena. Sfinţii Împăraţi, prezenţă curioasă în contextul ciclului, îşi recuperează sensul prin şcoala din apropiere (1779), mai precis prin hramul ei.

21 mai, sărbătorit odată cu fast deosebit, „tinerele fete şi tinerele neveste purtau pahioale ca la cele mai mari sărbători”, a fost ales pentru a încheia anul şcolar, dar şi pentru a marca începutul anului pastoral. Schema iconografică a troiţei din vatra Rodului (1871) este una exclusiv liturgică, în cheie Iisus Emanuel, pe boltă Liturghia Îngerească într-o formulă mai puţin obişnuită, Cel vechi de zile substituind una dintre imaginile lui Hristos, pe stâlpi – Arhanghelii, Sf. Nicolae şi Sf. Arhidiacon Ştefan.

Fără îndoială, troiţele din Mărginimea Sibiului constituie un fenomen cultural cu ramificaţii încă destul de puţin cunoscute. Din păcate, imaginea lor suferă în momentul de faţă transformări radicale. Fie abandonate, fie mutate în muzee ori repictate, ele îşi recită ultima poveste pe acelaşi ton cu cel al satului din Mărginime.

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0