Un beau dimanche. Fobia de angajament, propice magiei de moment

În spatele muncii sezoniere, autoarea Nicole Garcia descoperă o neconcordanţă cu sectorizarea socială, asumată şi descărcată în nebunii, greşeli şi copii care nu se încadrează aici, dar nici nu cadrează cu viaţa celui bătut de vânt şi de soartă… după cum oacheşa Sandra, mamă şi ospătăriţă, cu titlu ocazional în ambele posturi, o recunoaşte.

Text: Ioanina Pavel

Vizita fiului ei, sau mai degrabă a profesorului suplinitor – sezo­nier şi el – care depune şcolarul pe pragul ei – dintr-un acces de îngrijorare, curiozitate sau singurătate? – va pricinui o maturizare prin vindecare reciprocă, povestioară modestă şi binevenită pe marele nostru ecran.

Când San­dra intră în scenă, copilul ei Mathias deja ne-a cucerit prin mecanismul, preferenţial desigur, de adaptare la absenteismul părinţilor – adolescent botos acasă la tatăl exigent de ochii profului Baptiste şi, pe de altă parte, la fel de fermecat de promisiunile deşarte ale mamei cum e şi suplinitorul, de vulnerabilitatea fe­meii-sumă a alegerilor avântate din viaţă.

Între părinţii despărţiţi care nu împart niciodată e­cranul ghicim o fostă idilă tumultoasă, trecă­toare ca toate experienţele Sandrei – o notă de subsol pe care însă Garcia nu insistă, pre­ferând în schimb să se concentreze pe întâlni­rea-tip între cei doi osândiţi la a fi altfel, San­dra şi Baptiste. Într-un final aproape imprevi­zibil, atenţia ni se abate asupra lui Baptiste, protagonistul de facto, însă revelaţiile întârzie.

Abia la jumătatea filmului începem să îi descifrăm cicatricile interioare, când se transformă din observator în eroul Sandrei – cu asteriscul *tulburat, caracteristic eroilor şi, de altfel, supereroilor de azi, şi telegrafiat de anxietatea asumării acestei porniri mesianice. Ne amintim, parcă, să-l fi zărit fugitiv, bărbos şi ciufulit, în cele câteva cadre de început, într-un squat prea curând abandonat de regizoare pentru a ne mai lăsa vreo urmă pe retină.

Dar nu am băga mâna-n foc, până când ciocnirea cu Sandra, cea aflată într-un moment de cumpănă – nicidecum pentru prima oară în viaţă, nu ne îndoim – îl determină să scoată la iveală trecutul aristocrat de care s-a ascuns prin periferiile vagabondajului. Garcia îşi conduce personajele cu moliciunea complice a omului dezarmat în faţa absurdului – actualmente reprezentat de uscăciunea înregimentării pe care le-o impunem copiilor noştri.

De cealaltă parte a porţilor rezidenţiale, hoinarii, artiştii şi inadaptaţii ştiu că pierzania nu e niciodată o ameninţare deşartă. Dar mai ştiu şi că ambrozia vieţii merită riscul.